Efortul specialiştilor de a aduna cele mai valoroase exemplare ale instalaţiilor a durat 45 de ani.
Complexul Naţional Muzeal Astra (CNM) deţine cea mai mare şi mai importantă colecţie de mori din Europa. Celor 19 mori aduse la Sibiu li se adaugă o multitudine de râşniţe rotative, o colecţie pentru care orice muzeu din lume ar putea fi invidios. De 45 de ani de cercetare, identificare, transfer şi reconstrucţie a fost nevoie pentru a atinge acest număr impresionant de construcţii de patrimoniu. Povestea Muzeului în Aer Liber din Dumbrava Sibiului a început însă cu o moară. În 1963, imediat după ce Academia Română şi-a dat aprobarea pentru înfiinţarea muzeului de la Sibiu, moara hidraulică din Dobârca, judeţul Hunedoara, a fost prima construcţie adusă în cel mai mare muzeu în aer liber din România.
Model ingenios al constructorilor români
Morile sunt împărţite pe mai multe categorii mori hidraulice, cu tracţiune animală, mori acţionate prin forţa vântului sau prin cea a braţelor. Fiecare are povestea ei. Moara plutitoare din Lucăceşti, judeţul Maramureş, a trăit o viaţă întreagă pe cursul lin al Someşului. Moara e compusă din două bontane, unul mare şi unul mic, pentru echilibru, legate între ele cu lanţuri groase sau cu funii cât braţul unui om. Construită din lemn rezistent, de stejar, moara seamănă mai degrabă cu o ambarcaţiune decât cu o minune tehnologică. Etanşeizată cu muşchi de copac, moara demonstrează ingeniozitatea constructorilor români din cele mai vechi timpuri.
Morile hidraulice au fost atestate pentru prima dată în anul 537. Roma era asediată de hoardele de ostrogoţi, iar soldaţii au fost nevoiţi să sacrifice toţi boii care învârteau morile de tracţiune animală din interiorul cetăţii. Rămaşi fără hrană, dar cu un stoc impresionant de grâne, romanii au gândit un sistem nou, inovativ. Au legat două bărci de picioarele podului peste Tibru, iar între ele au montat o roată care acţiona piatra de moară. Morile de pod au apărut apoi în secolele X-XII pe malurile Senei, după care s-au răspândit în tot Occidentul. „Pe actualul teritoriu al României, morile hidraulice au apărut la sfârşitul secolului XVII-începutul secolului XIII. Această moară, de exemplu, a fost construită la începutul secolului XX şi avea mai mulţi proprietari. Cei şapte proprietari se numeau rândaşi şi exploatau, respectiv păzeau moara, pe rând, fiecare timp de o săptămână”, explică Ştefan Păucean, muzeograf al CNM Astra.
Invenţii călugăreşti
Povestea morilor hidraulice pe teritoriul României este strâns legată de cea a călugărilor cistercieni. Stabiliţi pentru prima dată pe teritoriul României la Igriş, în judeţul Arad, cistercienii au ajuns chiar şi în judeţul Sibiu, unde au fondat cunoscuta mânăstire de la Cârţa. Ordinul călugărilor cistercieni a fost înfiinţat în anul 1079, în Burgundia, unde călugării au fost şi sunt consideraţi unii dintre cei mai mari ingineri de instalaţii hidraulice din toate timpurile. Sistemele hidraulice s-au dezvoltat însă foarte lent în Europa şi în România. Prin secolul XIII, a deţine o moară hidraulică era un privilegiu aproape regal. Din această cauză, la puţinele mori din ţară se făceau cozi interminabile. Sătenii stăteau cu grânele la măcinat cu săptămânile, iar fiecare moară deservea câteva sate. Totuşi cozile au devenit rapid prilej de făcut bani, pentru prostituate. „Fiicele plăcerii”, cum sunt ele numite într-o cronică a vremurilor, îşi racolau clienţi dintre sătenii plictisiţi de atâta aşteptare la cozile formate la moară. Din acest motiv, un călugăr cistercian, canonizat mai târziu, a cerut închiderea morilor pentru a stârpi păcatul de la rădăcină. Fraţii săi de congregaţie şi-au dat însă rapid seama de regresul economic al unei asemenea decizii şi au reuşit să îl convingă să ia o măsură mai puţin aspră. Astfel, frontoanele morilor au fost însemnate cu nenumărate simboluri creştine, care să aducă aminte oamenilor că moara nu este un loc al păcatului. Asemenea simboluri se regăsesc pe moara albastră venită de la Orşova, judeţul Mureş.
Morile, lemn de foc
Dacă morile hidraulice sunt spectaculoase prin angrenajele din care sunt construite, cele de vânt sunt, fără îndoială, cele mai frumoase. Morile de vânt au fost aduse în Europa de cruciaţi, „împrumutate” din Orientul Apropiat. Ele au ajuns în secolul XVII şi în Principatele Române şi au fost amplasate exclusiv în spaţiul dobrogean, regiune cu bazin hidrografic deficitar, dar un relief ideal pentru asemenea mori. Toate morile de vânt ale CNM Astra sunt aduse din judeţele Constanţa şi Tulcea. „De exemplu, în secolul XX, doar în judeţul Tulcea existau 437 de mori de vânt. Acum nu mai există nici una. Motoarele pe aburi, pe combustie internă, pe diesel, electrice, au scos din uz toate aceste mori, ele fiind distruse, multe din ele ca lemn de foc”, mai spune Ştefan Păucean.
Cea mai mare moară
Cea mai mare moară, ca suprafaţă, este însă o moară cu tracţiune animală. Genul acesta de mori erau utilizate cel mai des în Europa Centrală şi cu precădere în stepa maghiară. Moara era acţionată de atelaje de doi sau patru cai, care învârteau o roată măselată ce are un diametru de 12 metri. În total, roata are 600 de dinţi, oferă un raport excelent de transmisie, de 1 la 60, şi a fost printre cele mai eficiente din morărit. „Sistemele de morărit pe care noi le-am identificat, transferat şi reconstruit aici, în Muzeul în Aer Liber din Dumbrava Sibiului, demonstrează cât se poate de clar ingeniozitatea şi adaptabilitatea poporului român, atât la condiţiile geografice, cât şi la cele ale progresului”, încheie Ştefan Păucean, muzeograf al CNM Astra Sibiu.
