Seara de Inviere. Noroc cu amicul meu care suna putin inainte de miezul noptii si ma ajuta sa nu pierd slujba. Curtea bisericii – ticsita, strada din fata ei la fel. Frig de octombrie, cei mai inteligenti s-au imbracat bine, majoritatea insa tremura. Mai plin decat in alti ani, om langa om, tineri si batrani de-a valma. Pustii isi manevreaza telefoanele cu o mana (cu cealalta tin lumanarile): socializeaza, rad, dar nu exagereaza. Incerc sa prind vreo emotie pe chipurile din jurul meu. Nu reusesc. E un act reflex, lipsit de afect, de constiinta. Se imparte Lumina pe care o asteptam cu totii, dar nu mai e in aceasta nevoie nimic din foamea celor care asteptau odinioara impartirea painii si a pestilor. Lumina acestei nopti este, pentru cine intelege si simte, o hrana oferita prin sacrificiu. Cativa ingana timid, impreuna cu preotul, cantecul ritualic: "Hristos a inviat din morti". Unui cetatean cu ochii carpiti de somn ii ia foc hartia din jurul lumanarii si se agita dand din maini. Toti ochii sunt pe el. Doua fete vorbesc in spate despre un model de geanta. Unii filmeaza slujba cu o camera, altii fac poze si bliturile iti dau senzatia ca esti la un concert rock. Preotul predica pe un ton sententios si ii numeste pe cei care vin doar sa-si aprinda lumanarile "furi de Lumina" (e ceva arghezian, mai mult ca sigur involuntar, in aceasta formulare care mi-a placut teribil). Oamenilor nu le convine apelativul, se foiesc, murmura, dar in cateva minute curtea se injumatateste. Coada la Lumina s-a sfarsit, am prins cu totii, acum sa mergem acasa si sa ne imbuibam ca sa umplem mai apoi spitalele. Invierea a devenit un "pelerinaj" social, asa, ca mersul la mall sambata dupa-masa. N-as vrea sa spun, Doamne fereste, ca am pierdut suflul si adevarata semnificatie a sarbatorilor.