Adevărate scandaluri s-au iscat în ultimele luni între jucători (de fotbal, handbal sau orice alt sport vreţi) şi conducători în momentul în care aceştia din urmă au decis să-şi pedepsească salariaţii chemându-i în cantonament cu o zi mai devreme. Era şi nor-mal. Aceasta este singura posi-bilitate de a-i feri pe N’Doye, Tă-nase sau alţii ca ei, din păcate mult prea mulţi pentru a-i pune pe o listă, de tentaţiile de la Bamboo, muzica şi băutura din cluburi şi maşinile „aspirator” cu care îşi aleg perechile de o noapte. Iar jucătorii s-au supărat: noi sun-tem „profesionişti”. Din pă–cate, însă, au nevoie de control, iar povestea cu „profesioniştii” e de adormit copii.
Zilele trecute am răsfoit o lu-cra-re extraordinară, „Istoria hand-balului românesc”, două volume ce însumează peste 1.200 de pagini şi milioane, nu exagerez, de rezultate şi in-formaţii. Dincolo de inestimabila valoare a cărţii, care nu ratează nici un rezultat şi nici o performanţă a României în handbalul mondial între 1921 şi 2009, mi-au atras atenţia câteva aprecieri ale autorilor cărţii, câteva „poveşti” de pe vremea când handbalul masculin românesc domina lumea. Aşa am aflat, de pildă, faptul că echipa naţională a României a stat în cantonament peste 260 de zile în anul premergător Olimpiadei de la Los Angeles 1984! Se dăduse ordin de la partid ca handbaliştii să vină cu aurul de la Olimpiadă (era singura medalie care ne lipsea), aşa că nimic nu a mai contat. Peste 260 de zile de cantonament centralizat! Zeci de meciuri de pregătire (cam unul la trei zile, aproape un an!), interne şi internaţionale, totul pentru o medalie care, până la urmă, a fost de bronz.
Citind aceste rânduri m-am tot întrebat ce ar face Daminuţă & Co dacă li s-ar spune că, de mâine, intră în cantonament centralizat până de Crăciun.
S-ar lăsa de fotbal?
