Multe lucruri raman greu de inteles in felul in care presedintele PNL a gestionat cazul “Boureanu”. In primul rand, prin hotararea de a-si asuma initiativa suspendarii pe un an a celui acuzat de a fi “scula” unei forte straine, ostile partidului.
Aproape o jumatate de secol de totalitarism ne-a obisnuit cu practica sanatoasa in care sanctiunile la varf intr-un partid in care libertatea de opinie era considerata o culpa impardonabila erau aplicate la cererea unui numar semnificativ de organizatii din tara, sau de colective largi de oameni ai muncii, sau, macar, de un grup de tovarasi care se ridicau revoltati impotriva elementelor deviationiste, cerand pedepsirea lor exemplara. Sensibili la principiile democratiei de partid, la vointa maselor, sefilor partidului de trista amintire nu le mai ramanea decat sa-si puna semnatura pe decretul de mazilire.
Faptul ca suntem martorii unei premiere, intr-un partid al carui nume a simbolizat intotdeauna pana acum libertatea, cand insusi presedintele initiaza si dicteaza sanctiunea impotriva unui punct de vedere nu poate decat sa surprinda si sa nelinisteasca. Ce l-a putut impinge pe Tariceanu la un demers atat de abrupt? Nevoia sa-si dovedeasca sie insusi si lumii intregi mana forte cu care controleaza PNL? Daca asta a fost ratiunea, nu se poate spune decat ca demersul e lovit in totalitate de futilitate: nimeni, din interiorul sau din afara partidului, nu se indoieste ca atata vreme cat presedintele-premier are in mainile lui toate parghiile puterii administrative este extrem de greu de asteptat de la oameni care au ajuns sa ocupe demnitati mult ravnite sa opteze pentru constiinta in detrimentul interesului personal. Mijloacele prin care multi dintre liderii organizatiilor judetene au fost deturnati de la intentia de a participa, cu cateva luni in urma, la o intalnire cu Stolojan sunt mai mult decat edificatoare pentru cei care mai au vreo indoiala legata de acest aspect.
O a doua nedumerire in comportamentul lui Calin Popescu Tariceanu tine de surpriza cu care pare sa-l fi descoperit subit pe Cristian Boureanu. De ce oare, cata vreme prietenia lor dateaza de prea multi ani buni ca sa mai credem ca a lasat loc si unor zone mai obscure? Au facut afaceri fructuoase impreuna si, mai important, au facut politica impreuna. Cea mai buna parte din timpul petrecut pe bancile Opozitiei, seniorul Tariceanu l-a instruit pe junele Boureanu cum se duce o lupta corp la corp impotriva “adversarului politic”. Adversarul nu era, cum s-ar putea crede azi citand reprosurile lui Tariceanu, PSD, partidul de guvernamant, ci chiar presedintele de atunci al partidului din care faceau amandoi parte, Valeriu Stoica.
Nu stiu in ce sistem numeric cel care il condamna azi pe Boureanu numara autogolurile marcate de acesta in poarta PNL, dar o elementara onestitate i-ar fi cerut sa-si inceapa rechizitoriul prin evocarea autogolurilor pe care el insusi le-a inscris partidului, cu un pagubitor palmares. Cat despre culpele de “lipsa de moralitate” si de “absenta experientei politice” ele ne arunca in plin absurd, cat timp ne amintim inca bine ca la congresul care l-a ales pe Tariceanu drept urmasul lui Stolojan, Boureanu a fost unul dintre membrii Biroului Politic, pentru care noul presedinte a girat in fata partidului. Sa fi fost atunci mahnitul Tariceanu de azi victima unui moment de orbire? Sa-l orbeasca astazi o furie a carui cauza lui ii vine atat de greu sa o marturiseasca si noua, ca urmare, sa o intelegem? Si, de fapt, de ce a ajuns Tariceanu la concluzia ca trebuie sa-l execute pe Boureanu? Asta e intrebarea peste care nu se poate trece si la care presedintele PNL nu a avut taria sa dea un raspuns convingator.
Oricat ne-am prosti, nu putem merge pana intr-acolo sa acceptam ideea ca “lista lui Boureanu” e arma cu napalm care, la fiecare sondaj, mai parjoleste cateva procente bune din zestrea PNL. Si nu ne putem imagina nici ca Tariceanu ar fi in stare sa creada asa ceva. Pentru ca indiferent de cat de severe ar fi fost tiradele lui Boureanu, sau ale oricarui alt membru al partidului, daca opinia publica nu ar subscrie la criticile aduse; daca felul in care un “rebel” sau altul identifica hibele partidului nu ar coincide cu diagnosticul pus de cei care au votat PNL toate observatiile facute nu ar fi decat vorbe in vant, care nu ar avea alta urmare decat sa-i discrediteze pe “carcotasi”. Adevarul este ca PNL are astazi o problema. Ea nu tine de atitudinea celor care nu inteleg sa-si manifeste atasamentul fata de partid aplaudand cu ochii inchisi.
Cristian Boureanu poate fi exclus si maine si tot maine se pot afisa listele cu noii excomunicati. Dar ar fi o greseala capitala ca actuala conducere a PNL sa-si imagineze ca in felul asta isi redobandeste increderea in ochii electoratului.
Sigur, se poate lua in calcul ca, pentru o perioada, se va lasa linistea. Dar la viitoarele alegeri se va dovedi ca a fost vorba de o liniste de moarte. Si atunci nu va mai fi vreme decat pentru un epitaf.
