“Vino la mine si impresioneaza-ma, emotioneaza-ma, stoarce-mi o lacrima, vorbeste-mi de fetita cu chibrituri pe care vrei s-o ajuti. Ce-i lipseste ei? O blanita, un apartamentel? Mina intinsa care nu spune o poveste, nu primeste pomana”. Asa suna lectia de cersetorie predata de Dinica in Filantropica. Peste ani, in viata reala, nu de un “apartamentel” are nevoie Diaconu, caci are case, 3 la numar, ci de o “pensioara”. Una babana, de senator. Povestea mainii intinse a lui Diaconu este jalnica, reusind in loc de lacrimi sa stoarca un Oscar de a MCV. Cu el in brate si pensia in cont isi face iesirea de pe scena in tacerea salii. In culise il bat pe umar si ii fac cu ochiul colegii din juriu, parlamentari care, ca si el, se gindesc la “pensioara”, “masinuta”, “scaunel”. Se gindesc ca, la o adica, cind or fi si ei prinsi cu incompatibilitatea sau coruptia la purtator nu vor fi lasati de izbeliste. Ce conteaza ca “raportelul” Comisiei Europene, aceasta cocoana care isi baga nasul in treburili noastre interne, va fi negru. Sau ca separatia puterilor in statul uselist este ca in filmele ceausiste. Alea in care comisarul Sergiu Nicolaescu se ducea la partid sa ceara voie si sa raporteze.
Povestea lui Diaconu este insa de fapt cu mult mai mult decit atita, este povestea inca neterminta a acestei puteri hotarita sa ne arunce pe soseaua de centura a Moscovei, unde tariful se negociaza in harti cu zacaminte si relatiile romano-ruse in scuturi americane. Daca cineva mai avea vreo indoiala ca “Trenul mortii” (filmul pentru care Sergiu Nicolaescu a primit 380.000 lei de la marele cirmaci al falimentarei TVR, Claudiu Saftoiu) se indreapta fara halta spre Est, votul din Senat prin care magistratii au fost lasati fara obiectul muncii este inca o dovada. Cu siguranta nu ultima.
