Entuziasmul faţă de moţiunea de cenzură, care i-ar răzbuna pe toţi cei cărora le-a fost coborât nivelul de trai prin măsurile guvernării actuale, păleşte când constaţi că nici în partea cealaltă nu prea există soluţii pentru redresarea economică a ţării, scăderea şomajului şi revenirea la normal a lefurilor bugetarilor, dar şi a celor din sectorul privat, care, de fapt, îi întreţin pe ceilalţi. Declaraţiile pompoase că, imediat după căderea actualului Guvern, lefurile vor reveni la cuantumul de dinainte de reducere, că pensiile nu ştiu cum vor mai fi ar trebui să-şi găsească un corespondent în vreo sumă secretă pe care noul guvern ar debloca-o instantaneu, mai ales dacă ne gândim că, imediat ce s-ar renunţa la reduceri, acordul cu FMI, ultimul nostru furnizor de fonduri, ar cădea.
Calculele care se fac, dacă şi cine o să voteze pentru moţiune, pentru ca aceasta să treacă, sunt curate ipoteze. Şansa lor de a deveni realitate e mică, poate chiar mai mică decât procentul avansat de dl Crin Antonescu. E greu de crezut că 24 de parlamentari din arcul puterii îşi vor lăsa brusc baltă interesele şi vor schimba bilele albe cu cele negre pentru ca propriul guvern să cadă. Formula „interesul public” s-a auzit iarăşi zilele trecute în discuţiile despre moţiunea de cenzură, s-au auzit ele şi altele, cu care ne-am obişnuit, dar cine poate să creadă că, dacă actualele partide de la guvernare, dintre care unul băgat pe sub uşă în Parlamentul ţării, vor fi înlăturate, salariile vor reveni la ce au fost înainte de anunţul preşedintelui din 6 mai anul acesta, TVA se va face mică de tot, impozitul va scădea şi noi, cetăţenii acestei ţări, ne vom bucura de o epocă de aur? Uneia cu „i” înainte i-am mai supravieţuit unii, dar nu le doresc celor care nu au trăit-o să aibă această (ne)şansă.
Într-un cuvânt, mi-e greu să cred că, de acolo de unde nu au ieşit până acum decât vorbe, adevărate, e drept, despre ravagiile făcute de guvernanţii actuali în bugetele familiilor de oameni săraci, vor ieşi brusc soluţii pentru redresarea economică a ţării şi a cetăţenilor ei. Cu atât mai mult cu cât, experienţa ne demonstrează, schimbarea guvernelor e bucuria nebunilor, de fapt nu chiar a nebunilor, ci a clienţilor noului guvern, doar fiecare vine cu clienţii săi şi niciodată cetăţenii simpli, în general săraci, nu se numără printre aceştia. Dl Crin Antonescu de la PNL, până mai ieri un aliat de nădejde al dlui Victor Ponta de la PSD, a şi început să se îndoiască de şansele moţiunii şi ştiţi de ce? Pentru că, de fapt, se îndoieşte de posibilitatea ca aceste două partide, aşezate la polii opuşi ai eşichierului politic, să poată guverna împreună. Păi, ştie toată lumea că PNL e pentru cota unică de impozitare, iar PSD pentru cea progresivă, care ar fi în avantajul celor cu venituri mici. O nouă modificare a Codului Fiscal, după alte şase, sau şapte, sau opt de anul acesta, i-ar aduce la exasperare pe investitorii din ţara noastră, iar cei veniţi din afară ar putea chiar să-şi ia jucăriile şi să se ducă spre alte „zări de soare pline”, în orice caz mai stabile.
În timpul regimului comunist, când modificările de preţuri şi de salarii erau dictate de sus fără drept de apel sau de grevă, circula o butadă: până acum (adică în timpul regimului antonescian) ne-a urmărit Siguranţa, acum ne urmăreşte nesiguranţa. Şi totuşi, e multă lume care se credea cu viaţa asigurată în vremea regimului comunist şi care mai crede şi astăzi că a fost aşa. Dar, de fapt, abia acum, cu legile acestea cu fermoar, care azi se deschid, mâine se închid, azi 24% TVA, mâine 5%, poimâine iar 24% şi aşa mai departe, mult mai departe, ne urmăreşte adevărata nesiguranţă. Şi nu pentru că multiplele noastre poliţii secrete, pe care numai dracu’ le mai ştie şi, poate, dl preşedinte, nu se mai numesc Siguranţă, ca-n vremea „regimului burghezo-moşieresc”.
Nesiguranţa îi urmăreşte şi pe liderii celor două partide de opoziţie, nesiguranţa cu privire la reuşita moţiunii de cenzură, cum reiese din ultimele declaraţii ale acestora. Dacă ne gândim însă la originea, în mare parte comună, a mai tuturor partidelor democratice de azi de la noi, la originea, în orice caz comună, a marilor averi de azi, majoritatea cu startul în aşa-zisele conturi ale lui Ceauşescu, de fapt ale Securităţii, n-ar trebui să le fie frică. Sau poate tocmai de aceea ar trebui să le fie frică, deoarece se ştie cum se schimbă opţiunile acestor reţele. Dar nu trebuie să uităm că tinerii lupi care conduc PNL şi PSD se şi văd concurând la preşedinţia ţării, iar atunci motivele alianţei încep să pălească şi pe primul plan trec cele personale. Cât despre interesul general pentru care ar fi introdusă moţiunea, cine crede aşa ceva? Cei optzeci de mii care ar veni mâine în Capitală? Şi aici am îndoieli. Faptul că sunt anunţaţi optzeci de mii de oameni care vor ieşi în stradă, să forţeze mâna parlamentarilor să pună bilele cum speră ei, manifestanţii, nu trebuie să ne dea nici o siguranţă: nu vor veni 80.000, cum n-au fost câţi se anunţau nici de câte ori sindicatele ameninţau cu alte mari mişcări populare. În al doilea rând, nu ştiu dacă mişcarea asta, stradă-Parlament, nu e una la limitele legalităţii, ştiut fiind că aceste două categorii ar cam trebui să se adapteze separaţiei puterilor în stat. Asta, dacă mai putem considera că şi masele populare sunt o putere, ceea ce experienţa nu ne prea încurajează să facem.
