» Artistul Marinescu Constantin, supranumit MARC, a castigat un trofeu omagial pentru contributii la umorul vizual la cel mai important festival de umor din lume – "Juste pour Rire".
» Canadianul de origine romana este totodata autor de instalatii si caricaturist, fiind prezent in The New Yorker, L’Actualité sau Hunter.
» In Romania, a absolvit sectia de Design a Facultatii de Arte Plastice, fiind creatorul pantofilor sport Rosprint si Rostart, hituri in incaltaminte inainte de ‘89.
» Ce inseamna pentru cariera dumneavoastra trofeul omagial primit la "Juste pour Rire"?
Inseamna recunoasterea de catre un organism unic in lume si in felul lui, JPR-JFL fiind "o institutie serioasa a umorului", deci recunoasterea nu numai a faptului ca exist, dar si a faptului ca am ceva de spus sau, mai bine zis, de aratat, fiind unul dintre rarii artisti care utilizeaza a treia dimensiune a materiei prin care se exprima. Onorarea mea la Montréal cu un trofeu omagial pentru contributia adusa artei si umorului vizual timp de jumatate de secol ma flateaza si ma responsabilizeaza in acelasi timp, pentru cel putin cealalta jumatate de secol care urmeaza.
» Cum ati ajuns sa colaborati cu Muzeul Juste pour Rire? Cine v-a propus sa proiectati celebrul trofeu oficial?
In 1994 i-am sugerat domnului Gilbert Rozon, presedintele fondator al Festivalului JPR, ca mi s-ar parea interesant si util ca festivalul sa aiba un trofeu oficial. Cinci ani mai tarziu, telefonul suna, eu raspund, iar Gilbert ma invita sa prezint un concept, un proiect si o macheta tridimensionala a ceea ce ar putea deveni un trofeu. A urmat un prototip functional la scara 1/1 si astfel s-a nascut "Le trophée official JPR-JFL". Era in 1999! "Celebru"? Da, in numai zece ani… nu ma refer la mine, ci la trofeu!
"Probabil ca asta ii tine pe romani – rasul"
» Cum interpretati faptul ca un roman ia in Canada un trofeu pentru umor?
Daca dupa secole de stat la rascruce de drumuri si de istorie zbuciumata poporul roman mai exista, ba chiar a avut si mai are ceva de spus, nu cumva a supravietuit datorita umorului, pe care l-a facut si consumat poate ca nici un alt popor? si hazul de necaz continua. Deci rasul! Probabil ca asta ii tine pe romani, rasul. S-au gasit talentati, l-au gasit benefic si l-au luat de bun. Cred ca, daca ar fi luata de buna balada Miorita in acompaniament de doina, azi am fi fost cu totii morti prin injunghiere pe la spate, unul pe altul, iar ultimul – mort de oboseala, cateva milenii bune mai tarziu, dupa ce i-a ingropat pe toti ceilalti… Ca asa-i romanul, cu suflet, nu?
» Se stie foarte putin despre perioada pe care ati petrecut- o in Romania inainte de a emigra. Cu ce v-ati ocupat in Romania?
Cu ce m-am ocupat in Romania? Am frecventat (si nu in paralel) doua licee, "Gheorghe sincai" (clasa speciala de matematica – o detestam, dar mai tarziu mi-a prins bine ca designer) si Liceul de Arte Plastice "Nicolae Tonitza" din Bucuresti, apoi un an la scoala Tehnica de Arhitectura (STACO), iar patru ani mai tarziu am terminat ca sef de promotie, in 1974, sectia de Design a Institutului de Arte Plastice "Nicolae Grigorescu". Cincisprezece ani am lucrat ca designer in cadrul Ministerului Industriei Usoare (centrala industriala pielarie-cauciuc-incaltaminte).
Am creat si m-am ocupat de coordonarea activitatii de creatie a peste cincizeci de intreprinderi din tara. Am creat, printre altele, echipamentul scolar Escol si multe prototipuri de incaltaminte, marochinarie si echipamente sportive pe care le-am botezat Rostart si Rosprint. Am primit pentru ele brevete de inventie. S-au exportat imens! Ba chiar am fost dat in judecata de firma Puma. A castigat Romania (nu eu!). Prin 1970, imi amintesc de un oarecare punct de vedere pe care l-am exprimat prin vreo doua duzini de desene ce au ilustrat cartea lui Alexandru Stark, "Masini electronice de spus noapte buna", aparuta la Editura Meridiane.
In 1976 am devenit membru titular al Uniunii Artistilor Plastici. In 1977, cu o mana de oameni, am fondat sectia de design a Uniunii, sectie care exista si astazi, cu filiale in tara… (si asta, intr-un moment cand exista o puternica tendinta de desfiintare a uniunilor profesionale de creatie). Printr-o hotarare politica transmisa prin Ministerul Culturii – asta dupa ce "politicul" a fost convins de utilitatea si eficienta designerilor romani in activitatea de export –, sectia de design a fost infiintata. Astfel, Uniunea Artistilor Plastici n-a mai putut fi desfiintata! Anul 1978 mi-a adus "Marele premiu pentru prototipuri industriale" al UAP.
Intre timp, am facut haz de necaz, adica umor desenat si obiectual (in Viata Studenteasca, Amfiteatru, Flacara, Magazin, Saptamana, Romania libera s.a.). Am participat la numeroase targuri si expozitii in tara si strainatate, am luat diverse distinctii si premii, am predat cursuri de design viitorilor ingineri de la Institutul Politehnic "Gh. Asachi" din Iasi si cursuri de pregatire si reciclare a creatorilor din cadrul Ministerului Industriei Usoare, am condus zece ani sectia de design a Uniunii, ca presedinte (secretar) al ei, ales timp de doua mandate de colegii mei membri – nu pus sau numit de Partidul Comunist, al carui membru n-am fost niciodata.
Reusisem fara sa fi avut nevoie de un carnet rosu. Am pus umarul la fondarea si activitatea ulterioara a Centrului Roman de Design, la organizarea primului congres romanesc de design, la vitalizarea Galeriei de design ARTIND etc. Am avut sansa si norocul sa fac in 1981 (ii spuneam unui ziarist care m-a intrebat cu mult timp in urma "care este produsul de design pe care l-am creat care functioneaza cel mai bine si de care sunt cel mai mandru?")… sa fac, zic, un produs care se numeste azi Ana Marinescu. Da! Este fata mea, functioneaza perfect si de ea sunt cel mai mandru! E drept, nu l-am facut singur. Am lucrat in echipa! Coechipierul s-a numit Ruxandra Cornescu Marinescu. A plecat dintre noi acum patru ani. De fapt, n-a plecat niciodata!
Generatia de sacrificiu
» De ce ati emigrat? Cum au fost anii petrecuti in Canada, inainte de a va lansa ca artist?
Bunicul meu ma tinea pe genunchi si-mi explica cum a fost el "generatia de sacrificiu". Apoi, tata, care era erou si veteran de razboi, m-a convins ca si el a fost "generatie de sacrificiu". Acum, fiica mea imi spune, convinsa, ca si eu am fost "generatie de sacrificiu". Aveam 40 de ani cand am pus in balanta toate riscurile si responsabilitatile si am hotarat ca Ana sa nu poata spune si ea, la randul ei: "Am fost «generatia de sacrificiu»". Am avut si forta, si taria, realizez acum, sa rup un lant… poate al slabiciunilor? Ana avea 6 ani cand noi am luat-o de la capat la Montréal, dar, dupa doi ani, am reusit s-o aducem si pe ea. Am reusit s-o scoatem din Romania cu o luna inainte de "revolutie". Pe 20 noiembrie 1989 ne-am regasit la Montréal.
» Cum au fost anii petrecuti in Canada?
Au fost douazeci batuti pe muchie – si buni, si mai putin buni – si au trecut foarte repede. Asa se intampla cand ai ce face, cand practici meseria pentru care esti facut! Precizare: nu m-am lansat, ci am continuat ca artist in Canada, incercand o repozitionare a tipului de design pe care-l practicam – adica, din grafic si industrial, am trecut spre cel de evenimente si bunuri culturale.
» Sunteti cunoscut, de asemenea, si ca ilustrator si caricaturist, cu contributii in reviste prestigioase. Ce anume ati lucrat pentru The New Yorker?
Desenul cu pricina a fost selectionat din circa 2.000 de desene pentru a face parte din lotul final de 12 sau 16, care au fost publicate intr-o carticica, "Cartoon Booklet", editata de The New Yorker, si avand ca tema vodka Absolut, de unde si titlul competitiei, "Absolut Cartoon Contest". The New Yorker a actionat ca initiator, juriu si editor. Era in 1992, iar asta se intampla la New York.
Mickey Mouse, simbol politic
» Cea mai cunoscuta creatie a dumneavoastra o reprezinta un Mickey Mouse prins intr-o cursa de soareci. Care este sensul politic al acestei lucrari care foloseste simboluri pop?
In cazul de fata, titlul pe care l-am dat este "…si ce daca!". Chiar si asa, lucrurile se complica, pentru ca "si ce daca" poate insemna "nu-mi pasa, oricum lumea merge inainte"; soricelul si-a chinuit ani de zile semenii si alte animalute din desenele animate ale lui Disney, e, poate, un fel de spune "nu-mi pasa, da-i dracului cu politica lor" – e doar o gluma. Ba chiar se poate ajunge si la "hmm, n-am inteles mare lucru, da-i teribil de amuzant".
» Sunteti unul dintre sustinatorii cei mai activi ai comunitatii romanesti din Canada…
Afirmatia "sunteti unul dintre sustinatorii cei mai activi ai comunitatii romanesti din Canada" ma maguleste, dar ma face sa precizez ca unii spun ca da, iar altii spun ca nu. Exemplul clasic de doua tabere. Dar, Doamne fereste ca toti sa fie de acord cu toti si-n orice! Confruntarea duce des la contradictie si tocmai asta genereaza progresul. Contradictiile pot avea loc intr-un spirit dusmanos sau intr-o atmosfera de respect. Este tocmai ce ne lipseste, tratarea diferentelor respectandu-ne. In ce ma priveste, sunt adeptul zicalei "Vorbeste-ma de bine, vorbeste-ma de rau, dar vorbeste-ma"… E cea mai buna dovada ca exist. Dupa douazeci de ani de diaspora pot afirma ca romanii au o anume dificultate in a se aduna pentru a face un singur lucru mare impreuna. Cand undeva exista doi romani, este preferata varianta ca fiecare sa faca cate un lucru, evident fiecare alegandu-l pe cel mai mic.
» Cat de vizibila este aceasta comunitate printre celelalte comunitati din Canada?
Canada este o tara echitabila, fiecare comunitate prezenta are exact vizibilitatea pe care si-o construieste. Aici traiesc in jur de 300.000 de romani, din ce in ce mai multi. si fiindca veni vorba, nu pot sa nu-i dau dreptate lui Nicolae Iorga, care, prin anii ‘30, spunea: "Romania? O tara inconjurata de romani".
Cat de actuala e aceasta remarca! 22 de milioane – populatia actuala a Romaniei si peste 12 milioane de romani in lume. E bine? E rau? Nu stiu! Ce cred ca stiu este ca uneori un roman de afara poate deveni mult mai util pentru tara decat multi din tara. si mai stiu ca se spune ca injectarea de capital pe care o face anual diaspora in Romania este foarte mare.
