Declaratia de independenta a provinciei Kosovo a repus stabilitatea Balcanilor de Vest pe agenda Europei. Daca Uniunea Europeana nu actioneaza repede, intreaga regiune ar putea regresa, cu grave consecinte sociale, economice si de securitate. UE are nevoie de o abordare regionala cuprinzatoare, care sa se concentreze pe pasii necesari fiecarei tari a regiunii pentru a accede la statutul de membru al Uniunii.
Balcanii de Vest – o notiune utilizata abia dupa 1999 – cuprind Albania, Bosnia si Hertegovina, Croatia, Macedonia (FYROM), Muntenegru, Serbia si Kosovo, avand o populatie totala de aproximativ 22 de milioane de locuitori. Dezvoltarea economica a regiunii este promitatoare, aproape toate statele inregistrand ritmuri sustinute de crestere, alimentate de o sporire a productiei industriale si a exporturilor. Investitiile se inscriu si ele intr-un trend constant ascendent, pe masura ce oamenii de afaceri par sa creada ca provocarile politice si de securitate remanente – efectele posibil negative ale perioadei de postindependenta in Kosovo si ale problemelor din Bosnia – vor fi depasite mai devreme sau mai tarziu, cel mai probabil insa mai devreme.
S-a facut deja foarte mult pentru a restabili si a imbunatati relatiile regionale. Sub patronajul UE, Pactul de Stabilitate pentru Europa de Sud-Est a stimulat cu succes cooperarea transfrontaliera din regiune incepand cu 1999, pentru prima data dupa destramarea Iugoslaviei. Sectoare economice precum energia sau infrastructura transporturilor – cai rutiere, feroviare si fluviale –, dar si prevenirea criminalitatii au avut de castigat. Pactul de Stabilitate a fost acum incredintat controlului local, renascand sub forma Consiliului de Cooperare Regionala, cu sediul la Sarajevo. Acesta este pregatit sa dezvolte standarde regionale si multilaterale pentru tarile participante.
Recent revigoratul Acord Central European de Liber Schimb (CEFTA) este menit sa fie principalul motor regional pentru comert si afaceri; el isi va insusi atat regulile OMC, cat si obligatiile asumate de diversele state membre in procesul de aderare la UE. In mod similar, Procesul de Cooperare din Europa de Sud-Est poate fi considerat unul din organismele regionale relativ noi, contribuind la pregatirea tarilor candidate si potential candidate la aderare si oferind prima platforma cu adevarat regionala de politici publice, la care participa atat state membre, cat si tari candidate.
Dar aceste organizatii nu trebuie vazute ca substitute pentru procesul de aderare la UE, infinit mai complex si cuprinzator, pe care doar UE insasi il poate initia. si totusi, in pofida perspectivelor favorabile ale regiunii si dimensiunii ei relativ reduse, Uniunea Europeana s-a miscat foarte incet.
Desigur, ritmul apropierii statelor candidate de UE depinde de viteza reformelor. Iar Europa, cu sprijinul vital al SUA, a muncit mult pentru a opri carnagiul anilor ‘90 si, mai apoi, pentru a ajuta la reconstructia tarilor balcanice.
Dar pana in prezent UE nu a pregatit Balcanii de Vest pentru aderare, desi liderii europeni promisesera la Summitul de la Salonic din 2003 ca vor admite statele din regiune in UE atunci cand acestea vor atinge standardele Uniunii.
Promisiunea nu reprezenta un act de caritate – Balcanii ar putea aduce Uniunii un spor de valoare adaugata. Trebuie spus totusi ca indelungata criza interna cauzata de Tratatul Constitutional a distras atentia liderilor Uniunii de la aceasta problema si a daunat reputatiei UE in Balcani. Nu putem decat spera ca noul Tratat de Reforma va ajuta la calmarea criticilor si va deschide calea catre o noua faza de integrare, mai robusta.
Daca lucrurile nu vor sta asa, va trebui sa ne intrebam ce s-a intamplat cu spiritul anilor ‘70 si ‘80, atunci cand tari precum Grecia, Portugalia si Spania, proaspat iesite din dictaturi si perioade de conflicte civile, au fost primite cu bratele deschise in comunitatea europeana a tarilor democrate. Deciziile politice luate atunci erau cu mult mai riscante decat cele care ar privi Balcanii, iar povestile de succes greco-iberiene confirma intelepciunea acelor decizii curajoase de la acele momente.
Ce se intampla in prezent? Cele mai recente state membre ale UE, Bulgaria si Romania, se afla tot in Balcani, ambele fiind un exemplu de tari cu nevoi speciale. La inceput, UE a abordat putin prea lejer negocierile de aderare, s-a decis insa apoi sa continue monitorizarea chiar si dupa aderare, pentru a se asigura ca cele doua tari vor construi sisteme administrative si de justitie eficiente, compatibile cu obligatiile ce decurg din statutul de state membre.
UE trebuie sa invete din aceasta experienta si sa stabileasca o strategie de aderare pentru Balcanii de Vest, o regiune a carei dezvoltare a fost intarziata de un complicat proces de tranzitie postconflict. Oricare ar fi noua abordare a UE, ea ar trebui sa tina cont de nevoile speciale ale statelor din regiune, oferindu-le speranta si ameliorand concomitent consecintele independentei Kosovo.
Accelerarea procesului de aderare este in aceeasi masura in interesul Europei si in interesul regiunii. Un proces revigorat ar contribui la consolidarea teritoriala si politica a UE, in timp ce ar intari rolul ei in spatiul din vecinatatea sa extinsa – spatiul mediteranean, Orientul Mijlociu si Marea Neagra.
Wolfgang Petritsch este ambasadorul ONU al Austriei la Geneva. El a detinut in prealabil functiile de trimis special al UE in Kosovo, negociator-sef al UE la convorbirile de pace de la Rambouillet si Paris si inalt reprezentant international in Bosnia si Hertegovina.
Copyright Project Syndicate/Europe’s World, 2008.
www.project-syndicate.org
www.europesworld.org
