Jocul de-a revizionismul. Ce vor Ungaria şi România ?

Ungurii îşi fac în Transilvania campanie electorală, românii merg, la rândul lor, în Republica Moldova înainte de alegeri pentru a-i convinge pe cei cu paşapoarte luate de la Bucureşti să voteze într-un fel sau altul. Bucureştiul şi Budapesta au interese clare în cele două zone şi fac tot ce pot pentru a-şi extinde influenţa: România asupra Republicii Moldova şi Ungaria asupra Transilvaniei.

Nu este încă prea limpede care e scopul final al Budapestei, dar România şi-a recunoscut planul revizionist. Preşedintele Traian Băsescu a declarat că obiectivul naţional al României este unirea cu Republica Moldova şi i-a încurajat în ultimii ani pe locuitorii de dincolo de Prut să ceară cetăţenia română. Dacă birocraţia autohtonă ar fi fost mai flexibilă şi mai eficientă, dacă funcţionarii români ar fi fost mai conştiincioşi şi mai motivaţi, numărul moldovenilor cu paşapoarte româneşti ar fi fost mult mai mare, iar preşedintele ar fi putut pune în aplicare o strategie mai serioasă pentru atingerea „noului obiectiv naţional“.

După aderarea României la Uniunea Europeană şi la NATO, ţara nu a mai avut un scop bine definit, până la azimutul dat de Traian Băsescu referitor la unirea cu Republica Moldova. Acest „obiectiv naţional“ îi scoate însă din joc pe maghiarii din România, care s-au regăsit în proiectele euro-atlantice, dar care vor fi cel mult indiferenţi faţă de ideea refacerii României Mari, dacă nu cumva vor bascula spre sloganul extremiştilor de la Budapesta care vorbesc despre revenirea Ungariei Mari. Legea cetăţeniei dată de Ungaria pentru a-i ademeni pe maghiarii din statele vecine are aceeaşi ţintă ca aceea dată de Bucureşti pentru a-i transforma pe moldoveni în români.

Vârtejul dezinhibat al recăderii în istorie este deocamdată doar retoric, dar cei 100 de mii de maghiari din România care vor vota la alegerile generale din Ungaria, programate pentru începutul lunii aprilie, reprezintă o miză importantă pentru partidele mari cu sediul la Budapesta. Extremiştii de la Jobbik reprezintă doar avangarda, venită în Ardeal pentru a zgândări frustrările comunităţii maghiare, care este nemulţumită nu doar de ineficienţa guvernelor româneşti – incapabile, de pildă, să facă o autostradă care să traverseze Transilvania şi să lege astfel ţara de Vest –, dar şi de liderii lor politici trimişi la Bucureşti.

Mulţi maghiari din Ardeal s-ar putea întreba de ce Traian Băsescu nu a cerut niciodată interzicerea Noii Drepte sau, mai demult, a Partidului România Mare, înainte de a se război cu extremiştii de la Jobbik, care, pe de altă parte, n-ar putea fi interzişi decât printr-o hotărâre judecătorească. Succesul Jobbik în rândurile tinerilor maghiari din Transilvania este o replică la incapacitatea UDMR de a-i ţine aproape pe aceştia, dar şi un răspuns la neputinţa statului român de a-i oferi comunităţii maghiare un ţel. Eşecul descentralizării şi regionalizării se contabilizează astfel mai mult în zonele maghiare, dar şi în rândul elitelor din Transilvania, care constată că, de la an la an, contribuţiile lor la bugetul naţional sunt invers proporţionale cu redistribuirea de care beneficiază mai puţin judeţele din Ardeal decât cele din sudul sau estul ţării.

Atunci când premierul ungar Viktor Orban militează pentru autonomia Ţinutului Secuiesc şi face cadou pe bandă rulantă cetăţenii maghiarilor, dar şi românilor din Ardeal, liderii politici de la Bucureşti nu se pot revolta prea mult fiindcă şi ei fac gesturi similare spre Republica Moldova. Sub lupă se pot vedea terminaţiile periculoase ale oscilaţiilor nervoase de la Bucureşti şi de la Budapesta. Pentru cele două capitale, geografia nu mai este un scop în sine, ci un mijloc pentru resuscitarea naţionalismului în prag de alegeri, dar nu numai.