Ce eforturi suntem dispuși să facem pentru a nu rămâne în ultimul vagon al construcției europene, acela care, la nevoie, poate fi decuplat?
Dincolo de complexa problematică a valului de refugiați, săptămâna trecută am fost martorii primului produs original al președinției Iohannis: situarea României alături de cele mai eurosceptice state din UE. Această surprinzătoare poziționare fusese pregătită intern prin cultivarea mediatică și aparenta instituționalizare a unui mesaj naționalisto-apocaliptic. Această automarginalizare a României ridică grave semne de întrebare asupra procesului decizional care ne-a adus aici.
Ce a vrut să demonstreze țara noastră forțând un vot în care, prin definiție, știam că vom fi puși în minoritate? Deocamdată, știm perfect ce au vrut țările care ne-au fost tovarășe în această aventură: să transmită opiniilor lor publice că au făcut tot ce se putea, că întreaga responsabilitate revine instituțiilor europene și celorlalte state, nu și guvernelor care s-au opus. În auxiliar, marginalizatul și prorusul Viktor Orbán s-a detașat în lider și reprezentant al euroscepticilor de pretutindeni.
Problema principală nu e atât că România s-a alăturat anumitor state, ci bănuiala că motivația acestei alăturări este similară cu a acestora, împingându-ne în zona suveraniștilor, în zona țărilor în care clasa politică și mediatică se specializează într-o periculoasă pedagogie eurosceptică. Nu este deci vorba despre o decizie punctuală, ci despre o atitudine într-un moment de criză majoră, o atitudine care este privită ca fiind relevantă pentru starea noastră instituțională, pentru predictibilitatea României, pentru cultura politică dominantă.
Citește continuarea comentariului în Revista 22.
