Numeroşi economişti cred că ne aflăm doar la începutul unei crize mondiale de lungă durată. Alţii consideră că s-a ajuns deja în pragul catastrofei, una fără precedent şi mult mai severă decât cele cunoscute până acum. La ultima categorie se înscrie, printre alţii, Nouriel Roubini, profesor la Universitatea din New York. El anunţase deja cu ani în urmă – şi evident că nu fusese crezut – criza speculativă ce urma să fie provocată de acele faimoase „subprimes”. Acum crede că ţările care de ani de zile consumă mai mult decât produc se pot aştepta la probleme şi mai dificile – e vorba de Statele Unite, dar şi de ţările din UE, cu excepţia Germaniei, precum şi de Dubai, Australia, Noua Zeelandă sau altele.
La opusul lor, ţările „virtuoase”, cum e China, unele ţări emergente din Asia şi din America Latină, dar şi Japonia par să fie mai protejate de balanţa lor de plăţi curente ce degajează excedente. Partea proastă este că economia mondială suferă deja de un exces de productivitate şi, cu toată furia consumistă din zonele cu creştere pozitivă, nu se poate spera la revenirea rapidă a situaţiei de dinainte de ciză. Ne aşteaptă o „mare instabilitate”, cu posibile complicaţii politice şi lovituri sub centură între marile puteri debitoare/creditoare. Mai grav, economistul catastrofelor prezice destrămarea zonei euro, care ar putea antrena şi distrugerea parţială a Uniunii Europene. Divergenţele economice din sânul grupului şi absenţa unei coeziuni politice mai ferme vor rezista cu greu, spune Roubini, bulei speculative de pe pieţele financiare, scăpată de sub orice control. Şi mai cu seamă de sub controlul politic… dacă nu se iau deja măsuri!
Însă e greu de luat măsuri de austeritate într-o lume consumistă ce s-a trezit peste noapte în stadiul paradoxal de bogat-săracă. Las că alt guru al economiei, americanul Joseph Stigliz – un Premiu Nobel -, e de părere că şi cureaua prea strânsă poate sufoca economia. În primul rând, zona euro. Austeritatea duce la dezastru, spune el, venind spre aceeaşi concluzie, însă din partea opusă. Lui nu-i plac primele măsuri severe şi impopulare luate de guverne cum sunt cel din Grecia, din Spania, din România, dar şi din Franţa. Sau altele care se anunţă.
Deci sacrificiul economic, reducerile drastice de pensii şi de salarii, de genul celor care îi năucesc acum pe români, nu vor servi la nimic, dacă nu sunt însoţite de alte iniţiative comunitare, care să includă toată zona UE, spune Stigliz. În opinia lui, ţările din zona euro nu au fost chiar aşa de păcătoase (deficitul structural al Greciei e sub 4 procente, iar Spania avea şi ea balanţă excedentară înainte să intre în bula speculativă din domeniul construcţiilor de locuinţe). Ele, ca şi România, au profitat de locomotiva monedei euro, care a permis dobânzi mici şi posibilităţi de dezvoltare inaccesibile lor înainte de infiinţarea Uniunii, apoi a zonei Euro. Mai clar spus, e târziu pentru măsuri punctuale unilaterale, toată lumea se află în aceeaşi zonă traversată de aceleaşi furtuni. Este urgent ca statele membre UE să dea dovadă de şi mai multă solidaritate, încercând în acelaşi timp să pună în practică aceleaşi principii de teorie economică. Pentru ca adevăratul „guvern” european să preia el controlul economiei acolo unde şi-a declinat aproape toate puterile, lăsându-le în seama capriciilor economiei de piaţă – care de multă vreme nu mai reuşeşte să se autoregleze.
Grav va fi când în Grecia, în Spania sau poate şi în România rata şomajului va tinde spre 50 de procente din populaţia activă, sau poate şi mai mult. Probabil că guvernele respective se vor gândi atunci să renunţe la planul impus de FMI pentru a modela o altă politică monetară. Pesimismul nuanţat al lui Stiglitz, care pune accentul pe consolidarea construcţiei europene (ceea ce pentru România ar trebui să însemne modificarea din temelii a legilor şi practicilor financiare interne), mi se pare singura linie de optimism credibilă. Actualul Guvern român are şansa să iasă cu fruntea sus din criză numai dacă impune în mod accelerat, în paralel cu sacrificiile cerute populaţiei, şi adevărate reforme împotriva corupţiei, a evaziunii fiscale şi a clientelismului. Adică o revoluţie economică cu adevărat modernă.