Pe 28 iunie 1914, arhiducele Franz Ferdinand, moștenitorul tronului Imperiului Austro-Ungar, și soția lui, Sophie, ducesă de Hohenberg, au fost uciși la Sarajevo – un asasinat care a fost urmat de o serie de decizii proaste, ce au culminat cu primul război mondial. Un secol mai târziu, lumea este din nou tulburată de conflict și incertitudine, în Orientul Mijlociu, Ucraina și în mările Chinei de Est și de Sud. Se poate învăța din greșelile făcute în 1914 pentru ca omenirea să evite acum o altă catastrofă majoră?
Cu siguranță, ordinea mondială s-a schimbat dramatic în ultimii 100 de ani. Dar senzația tot mai acută că am pierdut controlul asupra istoriei, la care se adaugă dubiile serioase cu privire la capacitățile și principiile liderilor noștri fac ca evenimentele de la Sarajevo din 1914 să capete o semnificație aparte.
Doar cu un an în urmă, orice comparație între vara 1914 și prezent ar fi părut artificială. Singura paralelă care putea fi făcută se limita la Asia: analiștii se întrebau dacă nu cumva China se transformă treptat în echivalentul modern al Germaniei conduse de kaiserul Wilhelm al II-lea. Aveau în vedere tensiunile regionale în creștere create de pretențiile teritoriale ale acestei țări, care seamănă, până la un punct, cu situația din Balcani din ajunul Marelui Război.
Dar, în ultimele luni, contextul global a fost dat peste cap considerabil. Având în vedere recentele evoluții din Orientul Mijlociu și Ucraina, putem spune fără a greși că lumea începe să semene cu Europa anului 1914.
De fapt, situația din prezent poate fi chiar mai periculoasă. La urma urmei, acum un secol lumea nu era bântuită de spectrul unei apocalipse nucleare. Instrumentele sinuciderii colective a umanității nu fuseseră încă inventate, iar războiul era perceput, după cum a spus-o strategul prusac Carl von Clausewitz, o „continuare a politicii cu alte mijloace“.
Armenele nucleare au schimbat totul. O vreme, s-a instaurat un echilibru al terorii care a prevenit escaladarea Războiului Rece (în ciuda unor momente sensibile, precum criza rachetelor cubaneze din 1962). Dar, în timp, așa-numita „distrugere reciprocă asigurată“ a devenit un concept tot mai abstract.
Iranul încearcă acum să convingă Statele Unite că un califat fundamentalist care s-ar putea întinde de la Aleppo până la Bagdad reprezintă o amenințare mult mai mare decât armele nucleare. Ucraina, în conflict tot mai intens cu Rusia, pare mai preocupată de un embargo energetic decât de arsenalul nuclear al fostei puteri sovietice. Chiar și Japonia – singura țară care a trăit direct un atac nuclear – pare indiferentă la faptul că China posedă arme nucleare și își asumă o poziție de detașare față de puterea crescândă a vecinului său.
Pe scurt, „bomba“ nu mai pare să ofere protecția ultimă. Această schimbare a fost determinată, cel puțin parțial, de expansiunea globală a armelor nucleare. Era mult mai ușor să convingi țările să accepte un set comun de reguli când, în ciuda ideologiilor ireconciliabile, ele împărțeau până la urmă cultura vestului.
Aici se află a doua diferență fundamentală dintre 2014 și 1914: Europa nu mai este centrul lumii. Kievul de azi nu mai poate fi comparat cu Sarajevo-ul de acum un secol. Un conflict care a început în Europa nu mai poate evolua către un război mondial – cel puțin și în mare parte datorită faptului că Europa e conectată prin Uniunea Europeană care, în ciuda nepopularității sale actuale, face totuși războiul de neconceput între membrii săi.
În aceste condiții, adevăratul risc se află în afara acestui continent, unde nu există o structură similară pentru pace, iar regulile jocului variază. În acest context, îngrijorarea crescândă la nivel mondial – intensificată de amintirea asasinării arhiducelui Ferdinand – este în totalitate îndreptățită.
Un stat jihadist a apărut în Orientul Mijlociu. Țările asiatice au început să creeze insule artificiale, urmând exemplul Chinei, în Marea Chinei de Sud, pentru a-și întări pretențiile teritoriale acolo. Iar președintele rus, Vladimir Putin, afișează deschis ambiții imperialiste anacronice. Aceste evoluții ar trebui să fie ca o avertizare că lumea nu poate evita adevărul și preveni dezastrul în același timp.
În 1914, liderii Europei, eșuând în a găsi un compromis satisfăcător, s-au resemnat în fața inevitabilității războiului (unii mai entuziast decât alții). După cum afirma istoricul Christopher Clark, ei au mers cu ochii închiși, ca niște „somnambuli“, către conflict. În timp ce 2014 aparent are puține în comun cu 1914, împarte cu acest an o caracteristică esențială: riscul ca un mediu complex de securitate și politică să-i copleșească pe liderii incapabili ai zilei. Înainte ca aceștia să se trezească, situația ar putea scăpa de sub control.
Dominique Moisi, profesor la Institutul de Studii Politice din Paris (Sciences Po), este consultant senior la Institutul Francez pentru Afaceri Internaționale. În prezent, este profesor invitat la King’s College din Londra.
Copyright: Project Syndicate, 2014.
www.project-syndicate.org
