La Cluj a început zilele acestea TIFF, cel mai mare și mai grozav festival de film de pe meleagurile noastre. Ca în fiecare an, cinefilii vor fi răsfățați cu sute de filme, zeci de concerte, întâlniri cu staruri autohtone și internaționale, dezbateri aprinse și petreceri până în zori. Despre oferta bogată a TIFF 2015 am vorbit și noi cu directorul artistic și selecționerul festivalului, Mihai Chirilov.
În primul rând, vreau să-mi spui ce ni se pregătește anul acesta la TIFF.
M.C.: Deși la conferința de presă pe care am avut-o la Cluj am vorbit despre câte-n Lună și-n stele, despre invitați, despre filme, despre evenimentele conexe, știrea care a inflamat toată presa a fost aceea că facem, cu titlu experimental, o cine-piscină. E vorba, evident, despre o proiecție într-o piscină semi-olimpică din Hotelul Belvedere din Cluj. Ideea ne-a excitat cumva. Noi, de altfel, în fiecare an facem proiecții în spații neconvenționale. Am făcut un drive-in pe modelul cinematografelor din anii ’50-’60 din America, am organizat în fiecare an proiecții la castelul Banfy de la Bonțida, a fost la un moment dat și o proiecție pe autostradă… Asta pentru că tot ce e nou și sare cumva din normă este atractiv pentru public. O proiecție în piscină poate părea complicată din punct de vedere logistic, căci, nu-i așa, nu poți pune scaune pentru spectatori într-o piscină, dar cred că va avea dimensiunea ei de ”fun”.
Ce film va fi prezentat în piscină?
Filmul pe care l-am ales se pretează unui astfel de experiment. Este vorba despre un film brazilian de anul trecut, „Short Plays”, un colaj cu 31 de povești despre fotbal, regizate de tot atâția regizori (printre care Gaspar Noé, Vincent Gallo și Karim Aïnouz). Despre fotbal în fel și chip: despre mingea de fotbal, despre suporteri, despre istoria fotbalului, despre cifra 11, câți oameni sunt într-o echipă, și tot așa. Fotbalul văzut în moduri diferite și în genuri cinematografice diferite: documentar, ficțiune… Evenimentul are loc astăzi, 1 iunie, de la ora 20.30. Cum filmulețele sunt niște fabule de 2-3 minute, aproape fără dialoguri, mici exerciții de imagine, ele nu necesită o atenție full time. Poate că vrei să mai ieși din piscină, poate mai vrei să bei ceva… Una peste alta, cred că experimentul nostru va prinde la public.
Spectatorii vor veni îmbrăcați (sau dezbrăcați) în consecință, nu?
Nu mai încape vorbă. Oamenii au fost deja preveniți despre asta. Dar, trecând de la capitolul exotism la lucruri mai serioase, TIFF-ul vine și anul acesta cu lucruri interesante atât în secțiunile deja consacrate, cât și în cele noi.
Care sunt acestea?
Este vorba despre competiția internațională, la care toate cele 12 filme au parte de proiecții sold-out, despre secțiunea Supernova, care strânge laolaltă marii câștigători ai marilor festivaluri, filme care vin cu succesul la pachet. De fiecare dată încercăm să introducem secțiuni noi. Anul acesta, de exemplu, avem una dedicată aniversării a 25 de ani de la căderea comunismului. Văzând foarte multe filme, am constatat că fantoma comunismului bântuie încă subconștientul cineaștilor, în special al acelora care vin din zonele ”calamitate”, ca să le zic așa. Și cum noi știm cum se manifestă această ”fantomă” a comunismului în imaginarul local, grație unor filme ca ”Autobiografia lui Nicolae Ceaușescu”, ”4 luni, 3 săptămâni și 2 zile”, ”Q.e.d”, ”Sunt o babă comunistă”, m-a interesat să prezint și fantomele internaționale, modul în care cineaștii din Germania de Est se raportează la comunism, modul în care China se referă azi la anii revoluției culturale, cum procesează astăzi prin cinema Rusia comunismul, și așa mai departe. Aceasta este o secțiune și cu caracter educativ pentru că TIFF-ul are un public preponderent tânăr. Și cred că cele cinci filme pe care le-am ales sunt elocvente și pentru cei din generația 20+, care cunoaște comunismul doar din cărțile de istorie, acolo unde i se rezervă, din păcate, doar câteva pagini. Mai avem o secțiune foarte specială în care am strâns laolaltă filme fără dialoguri sau cu foarte puțin dialog, în ideea că filmul este prin excelență o artă a imaginii, iar filmul ca artă chiar așa a și început: fără sunet. Nu este vorba despre filme mute, este foarte greu pentru un cineast să realizeze și chiar să vândă azi un film mut (îmi aduc aminte de oamenii care, venind la mall să vadă filmul ”The Artist” și aflând că e vorba despre un film alb-negru mut cereau banii înapoi, simțindu-se trișați), ci de filme cu sunet, dar fără dialoguri.
Ce țări vor fi special guest stars la TIFF?
Anul acesta am invitat două țări cu cinematografii impresionate, dar venind din zone geografice și culturale complet opuse. Este vorba despre Norvegia și Argentina, două civilizații diferite, două modele politice diferite, două modalități total diferite de a face film. Vor fi 13 filme în secțiunea argentiniană și 16 în cea norvegiană. Pariul meu când gândesc o secțiune dedicată unei țări este ca, după ce vede filmele propuse de mine, spectatorul să aibă senzația că a fost în acea țară.
TIFF-ul a crescut de la an la an ca Făt-Frumosul din poveste. Care e secretul?
Cred că dacă faci lucrurile profesionist și rezultatul muncii este pe măsură. Dar să nu uităm că în 2001, când am gândit festivalul cu Tudor Giurgiu, și în 2002, când l-am lansat la apă în condiții extrem de vitrege, fără sprijin de la stat, toată lumea spunea că o să o dăm în bară, că românii nu sunt obișnuiți să vadă 50 de filme în 5 zile. Mă bucur că cei care credeau asta s-au înșelat și că noi am câștigat pariul.
Ce v-ați propus atunci când ați creat festivalul?
În primul rând nu am vrut să facem un eveniment de complezență. Am vrut să educăm publicul, să-l provocăm și să-l scoatem din zona lui de confort. Eu cred că filmul te provoacă să gândești, să explorezi lumea în care trăiești, să o înțelegi, să te înțelegi pe tine, să-l înțelegi pe cel de lângă tine, dar și pe cel aflat la 10.000 de kilometri distanță, chiar fără să-l cunoști, să accepți că există și alte realități. Nu trebuie să fim de acord unii cu alții căci nu consensul ne interesează. Filmul este, cred, arta cea mai dispusă la dezbateri. La film toată lumea se pricepe, dar nimeni nu cade de acord. Teribil îmi place la TIFF momentul de sfârșit de zi în care oamenii se strâng în grupuri-grupulețe și vorbesc despre filmele văzute certându-se. Dar nu se ceartă ca să-și dea în cap, ci ca să-și facă auzite opiniile. E minunat că la TIFF nu politica naște dezbateri, ci filmul.
Cum ați convins-o pe Nastassja Kinski să vină anul acesta la TIFF? Și cum faceți să aduceți în fiecare an figuri iconice ale filmului mondial?
E greu, cu atât mai mult cu cât vorbim despre oameni încă activi care fac filme, când nu fac filme fac reclame, când nu fac nici asta sunt invitați la diverse festivaluri, gale sau retrospective. Întâmplarea a făcut ca la Festivalul de la San Sebastian,pe care-l frecventez de câțiva ani, Vlad Ivanov să fie în juriu cu Nastassja Kinski. L-am rugat să-mi faciliteze o întrevedere cu ea. Am stat cu ea la taclale vreo jumătate de oră, în timpul căreia i-am prezentat festivalul și i-am spus că ne-am dori să o invităm la TIFF. I-am spus cine a mai fost pe la noi, iar lucrurile astea contează. Din fericire, unul dintre foștii noștri invitați a fost Wim Wenders, regizor cu care Nastassja Kinski a lucrat la unele dintre cele mai mari filme ale ei. Wim Wenders a stat o săptămână la Cluj și a fost pur și simplu extaziat de această experiență. Toate lucrurile astea au contat. Necunoscuta consta în faptul că nu știa dacă nu va fi la vremea TIFF-ului angajată în altceva. Și practic din septembrie anul trecut și până în aprilie anul acesta nu am mai avut nici un semn de la ea până când m-am trezit brusc cu un e-mail în inbox în care-mi spunea că e disponibilă și că e foarte fericită să vină la TIFF să prezinte ”Paris, Texas”, un film la care ea ține foarte mult, și că își dorește foarte mult să vadă România.
Asta pentru că, printr-o fericită coincidență, ea lucrează acum, în calitate de regizoare, la un film documentar despre Nadia Comăneci. Așa că planetele s-au aliniat foarte bine. Nu prea mai e nevoie să convingi pe cineva să vină în România. Succesul filmului românesc din ultimii ani a repus România pe harta mondială a filmului. Nu a existat nici unul dintre invitații noștri de calibru care să nu fi văzut măcar vreun film românesc dintre cele care au circulat în ultima vreme ba la Cannes, ba la Veneția, ba la Berlin, unde au luat premii mari. E plăcut, într-un fel, să vezi că succesul cinematografiei noastre a devenit o garanție pentru anticipata descindere a unui star în România.
Ca de obicei, și anul acesta ai selectat în competiția de la TIFF un film care, după ce și-a anunțat participarea la Cluj, a luat un premiu la Cannes. Cum reușești?
Știu și eu? Cred că este vorba de fler, altfel nu știu cum să-i spun. În orice caz, eu, ca selecționer, văzând că filmul islandez ”Rams” (tradus ”Despre oameni și oi”) al lui Grímur Hákonarson, pe care l-am ales pentru competiția de la TIFF, a primit premiul Un Certain Regard la Cannes am avut, ca să zic așa, satisfacția lucrului bine făcut.
Care dintre filmele de la TIFF 2015 sunt favoritele tale? Ai un top 3?
Cu siguranță într-un top 3 subiectiv ar intra versiunea integrală a filmului ”Nymphomaniac” al lui Lars von Trier care nu s-a văzut în cinematografele din România. Din fericire, versiunea “director’s cut” a început să circule prin festivaluri. L-am văzut la Festivalul de la Veneția într-un maraton de 6 ore și sunt fericit să-l aducem la TIFF într-o proiecție unică pentru cei care vor să aibă experiența completă. Am o slăbiciune personală pentru un film din competiție. E un film britanic, de debut, se cheamă ”Radiator”, al unui băiat pe nume Tom Browne. De ce este atât de special? În primul rând pentru că este un film care-ți merge direct la suflet prin poveste.
Este vorba despre acel moment din viață prin care trecem în mod inevitabil cu toți, cel în care devenim, fără să vrem, părinții părinților noștri, când cei ce ne-au dat viață îmbătrânesc și ajung, la rândul lor, copiii noștri. Este un film teribil de emoționant și, în plus, există o tangență mai mult decât salutară cu România pentru că rolul principal, cel al bătrânului din film, este interpretat magistral de Richard Johnson, cel după care întreaga suflare feminină din România suspina când a apărut în filmul ”Columna” pe când era tânăr și splendid… Și-a fi dorit foarte mult să vină la TIFF la premiera filmului, dar, din păcate, e foarte bolnav. Ne-a trimis un mesaj foarte cald, spunându-ne că e bucuros că filmul va fi văzut de români. E un film emoționant, dar nu e o melodramă manipulativă, ci un film sobru și delicat despre bătrânețe, despre relațiile părinți-copii, cu interpretări extraordinare.
Pe locul 3 în topul meu ar fi un film rusesc pe care l-am văzut anul trecut la Festivalul de la Locarno. Există filme care te emoționează, au un impact asupra ta, dar nu-ți zguduie pământul de sub picioare. Există însă și filme care te lovesc în moalele capului și-n urma cărora nu-ți mai revii o bună perioadă de timp. Un astfel de film mi s-a părut că este ”Nebunul”. E un film îngrozitor de deprimant despre Rusia de azi și despre corupție. După ce-l vezi simți nevoia ca un alt film sau prietenii tăi să-ți ridice moralul și să-ți restabilească încrederea în umanitate. Din păcate, nu este o ficțiune.Este o poveste cât se poate de reală despre cum politica intervine în viața oamenilor, despre cum politicienii sacrifică omul din dorința de a câștiga niște voturi. E un subiect cu care publicul nostru va empatiza cu certitudine. Cred că românii care-l vor vedea vor ieși de la acest film cu o energie pe care dacă ar folosi-o cum trebuie ar fi în stare să dărâme și să reconstruiască Casa Poporului într-o zi.
