Dan Dima, fost consilier la cancelaria președintelui Traian Băsescu și coordonator al Centrului pentru Diplomație Publică, este de părere că „realitatea românească este net mai bună decât percepția pe care o avem din afară“. Dima recunoaște că principala problemă a României este „credibilitatea“, dar din punctul lui de vedere este o problemă care poate fi reparată dacă la oficialii autohtoni ar exista o „echivalență“ între „ceea ce spun“ și „ceea ce fac“.
E nevoie de un brand de țară, spune Dan Dima, organizatorul Forumului European pentru Diplomație Publică, dar se teme să nu revină cuiva ideea „să mai cheltuiască milioane de euro pe reclame la TV cu… natura dezlănțuită“, fiindcă peisaje frumoase există și în țări subdezvoltate. Pe de altă parte, Dima subliniază că „dacă dorești o legitimare lângă SUA, altfel spus, dacă dorești ca legitimitatea SUA să te contamineze, atunci stai alături de americani, iar dacă dorești o legitimare raportată la spațiul de influență al Chinei, atunci mergi pe cealaltă variantă“.
Ce-i lipsește României pentru a-și schimba imaginea de țară periferică și impredictibilă într-una atrăgătoare?
D.D.: „Percepția marginală“ este un element asupra căruia se poate interveni mai greu ca să nu spun că nu se poate interveni deloc – este, dacă doriți, o pacoste a practicienilor din diplomația publică mondială. Percepția marginală sau centrală sunt percepții rezultante din istoriile națiunilor – lucruri pe care în mod evident nu le putem modifica. Pe scurt, este aproape imposibil să putem schimba aici ceva, dar vă asigur că foarte multe state aflate într-o zonă de percepție periferică se bucură de o imagine în general bună, deci utilă – bună, dar dacă vreți, un pic plicticoasă.
În ce privește predictibilitatea, această componentă induce credibilitatea de țară, iar credibilitatea este un atribut esențial. Din fericire și din experiență vă asigur că elementul „credibilitate“ este cel mai ușor de „reparat“ prin tehnicile de diplomație publică. A fi predictibil înseamnă să fii dispus să asculți așteptările publicului și să produci acele politici pe care publicul le asteaptă. În fine, ultimul aspect la care ați făcut referire, atractivitatea, el implică atât predictibilitate, cât și expertiză în managementul pe acele domenii care fac o țară atractivă, celebrele domenii cu care publicul străin interacționează și care produc ceea ce numim „brand de țară“.
Vom fi atractivi dacă vom ști să facem guvernarea românească atractivă, dacă mediul de investiții va deveni atrăgător, dacă exporturile românești vor fi seducătoare, dacă turismul va corespunde așteptărilor publicului străin, dacă vom reuși să exportăm acea specie culturală de care lumea înconjurătoare este interesată și dacă românul va avea atributele unui model de cetățean modern, model care… încă este neclar și pentru noi.
Credeți că apropierea de Ucraina va produce asocieri în imaginarul investitorilor, spre exemplu?
D.D.: Nu, în nici un caz. Dacă lucrurile rămân precum sunt astăzi, indiferent că ne poziționăm într-o zonă de sprijin sau de neutralitate față de Ucraina, investițiile nu vor avea de suferit din acest punct de vedere. Ceea ce influențează investițiile sunt evaluările obiective care se fac pe domenii bine determinate în spații clar delimitate – altfel spus, dacă investițiile scad, în nici un caz nu este Ucraina sau situația de acolo de vină. Sigur, dacă agresiunea Ucrainei riscă să se extindă în mod evident, atunci România și toate statele din zonă vor avea de suferit, dar dacă lucrurile se derulează ca până acum, nu avem motive de îngrijorare.
Care sunt sursele credibilității în România?
D.D.: Resursele de credibilitate ale României sunt în totalitate în mâinile decidenților români. Din acest punct de vedere, deci, ar trebui să fim optimiști – nu ne putem închipui că cineva atentează la credibilitatea României cu bună știință. Pentru a afla, însă, ce modifică nivelul de credibilitate, este necesar să știm care sunt ingredientele credibilității de țară. Mai întâi, credibilitatea se construiește cu mesaje de echivalență între ceea ce spunem și ceea ce facem, cu echilibru între comunicarea internă și cea externă, cu evitarea cu orice preț a înlocuirii patriotismului cu naționalism.
Din altă perspectivă, credibilitatea României ține mult de legitimitate. Suntem legitimi să reglementăm dacă la rândul nostru respectăm reglementările deja existente și suntem legitimi dacă ne asociem cu entități cu legitimitate proactiv asumată de toată lumea – suntem legitimi dacă exportăm soluții viabile și nu probleme suplimentare. Suntem credibili dacă reușim să acceptăm cu obiectivitate și responsabilitate observațiile acelora cu care am convenit să ne evaluăm reciproc. Acestea sunt câteva linii majore de construcție și cultivare a credibilității. Veti observa că sunt foarte multe zonele în care România mai are de lucrat.
În ultimii 25 de ani, când a avut România cea mai bună imagine?
D.D.: Ultimii 25 de ani sunt lipsiți de obiectiv – nu știm cum stăm astăzi în ce privește imaginea externă și nu știm cum vrem să arătăm în viitor. Mi-e teamă că s-a înțeles prea târziu, prea puțin și teribil de eronat cât de importantă este imaginea externă.
În ultimii 100 de ani, când se poate vorbi de cea mai bună imagine a țării?
D.D.: Fără îndoială, momentul Unirii și apariția pe harta Europei a unui stat modern și mare pe flancul estic a produs un anumit tip de percepție pozitivă, a fost un miracol iar miracolele sunt astfel răsplătite – perioada interbelică despre care noi vorbim astăzi atât de frumos a beneficiat din plin de siajul respectivului moment. Ultimii 25 de ani, însă, sunt marcați de evoluții fragmentate, de performanțe nevalorificate, de moduri cel puțin discutabile în care ne-am gestionat crizele de imagine și în ansamblu de un dezinteres toxic pentru consecințele de percepție externă. Au primat mizele de politică internă și uneori am avut senzația că pentru decidenții români spațiul internațional, publicul străin, nici măcar nu există – rezultatul unei astfel de atitudini se vede astăzi.
Diplomația publică este un domeniu nou pentru România, totuși Ministerul de Externe și-a propus să-l dezvolte. Ce-ar mai avea de făcut?
D.D.: MAE este un model de instituție a diplomației convenționale – diplomația spațiilor, a frontierelor, a negocierii, a relațiilor între guverne, a diplomației lui Malita într-un cuvânt. Astăzi, acestei diplomații convenționale i se solicită un instrument nou care ne ajută să relaționăm cu publicurile străine – un instrument cât se poate de credibil care operează asupra unor publicuri ce s-au transformat din spectatori în actori ai vieții internaționale.
Vremurile s-au schimbat, granițele sunt înlocuite astăzi de identitate iar performanța internațională a țării depinde de locul în care reușim să ne plasăm în percepția publicului străin. Nu sunt în măsură să vă spun dacă MAE este pregătit să răspundă unor astfel de exigențe, ceea ce vă pot spune este că avem nevoie de expertiză în evaluare, de viziune, de inventivitate și de expertiză în construcția strategiilor. Totodată mai avem nevoie și de cumpătare și realism în stabilirea obiectivelor.
Sunt multe elemente ce intră în această ecuație și îmi este imposibil să vă spun ce mai are MAE de făcut. Dacă tot am ocazia, vă voi spune că m-aș bucura dacă MAE ar fi mai deschis la nou, dacă ar accepta sprijinul diplomației noi, a diplomației publice. Deocamdată am senzația că se teme de ea.
Dacă ar trebui să descrieți imaginea României, văzută, de pildă, prin presa străină, care ar fi principalele trei avantaje și dezavantaje?
D.D.: Presa straină scrie în principiu despre ceea ce i se oferă, iar când nu i se oferă nimic, încearcă să aloce deontologic și cu onestitate subiectului România ori știri neutre – lucruri neasumate de nimeni, ori știri cu povești despre românii la care acea presă are acces – adică la cei de pe stradă care fac lucruri ieșite din comun. Nu ar fi cinstit să-i acuzăm pentru că nu ne prezintă într-o lumină mai bună pentru că nimeni aici nu se ocupă de această problemă. Imaginea României, în mod evident, prin filtrul presei straine nu este deloc bună și aș putea spune că este chiar o imagine distorsionată, schimonosită de propriul nostru dezinteres.
Principalele noastre avantaje există și cred că trebuie promovate cumva – realitatea românească este net mai bună decât percepția pe care o avem afară, ține de noi cum reușim să proiectăm în exterior acest lucru, apoi nu trebuie să uităm că trăim totuși într-o democrație tânără și o serie de politici încă așteaptă să fie implementate și e de la sine înțeles că așteaptă să fie promovate.
În fine, un ultim avantaj este acela că principala problemă a României este „credibilitatea“ – acolo unde cu responsabilitate și voință putem face lucruri extraordinare.
Dezavantajul nostru major este acela că nu reușim să oprim acele „surse“ care ne decredibilizează constant – că nu reușim să ne oprim din a produce mesaje contradictorii, mesaje disproporționate și mesaje neconforme cu acțiunile factuale.
În estul și centrul Europei care este țara cu diplomația publică cea mai activă (și de ce)?
D.D.: Acum îmi vin în minte două state din regiune – Croația și Ungaria – ele par să dezvolte o diplomație publică ceva mai activă și cu rezultate semnificative. Croația este puternic motivată de o oarecare întârziere cu care s-a alăturat proiectului european, dar beneficiind totodată de experiența mai vechilor parteneri europeni și Ungaria, care pare că utilizează un izvor nesecat de mijloace prin care încearcă să își atingă obiectivele naționale.
Plecarea oamenilor bine pregătiți din România ar putea fi folosită de oficialii care se plâng de fuga creierelor în beneficiul imaginii țării?
D.D.: Nu, sincer eu nu cred că facem o diplomație publică efectivă prin diaspora – nu avem cultura utilizării diasporei și nici diaspora nu are vocația altruismului față de România. Nu-i condamn… probabil că acești oameni care părăsesc țara și-ar fi dorit să se poata realiza aici. Sigur că în analize mai aprofundate, indirect, ori prin statistici, România poate beneficia de pe urma valorilor intelectuale pe care le exportă, dar eu nu aș fi așa de optimist în ce privește ponderea acestui beneficiu.
Ne lipsește un brand de țară?
D.D.: Evident că ne lipsește un „brand de țară“, dar până la brandul de țară ne lipsesc multe altele. Mi-e puțin teamă să mă gândesc astăzi la brandul de țară pentru că nu vreau să-i revină cuiva vreo idee să mai cheltuiască milioane de euro pe reclame la TV cu… natura dezlănțuită din țara mea. Instrumentele pe care le putem folosi în construcția brandului de țară sunt vectori în care românii nu prea au încredere, iar decidenții nu prea îi cunosc – noi promovăm în continuare munții, capacitatea industrială, resursele și clădirile mari… – ei bine, acești vectori nu ne mai sunt utili astăzi pentru că publicul își dorește elemente de care să se agațe cu ușurință, din mers, într-o epocă a vitezei… Faptul că ne lipsește un brand util se reflectă păgubos în prețul pe care îl practicăm la export, în încrederea clienților străini în produsele românești – factori ce la rândul lor compun brandul în sine. Este un cerc vicios…
Asocierea cu Statele Unite ajută la creșterea imaginii României sau nu contează din punctul de vedere al diplomației publice?
D.D.: În mod cert un politician v-ar oferi un răspuns diferit de al meu. Din perspectiva diplomației publice este important ce anume urmărești să obții – dacă dorești o legitimare lângă SUA, altfel spus, dacă dorești ca legitimitatea SUA să te contamineze, atunci stai alături de americani, iar dacă dorești o legitimare raportată la spațiul de influență al Chinei, atunci mergi pe cealaltă variantă – ambele state au suficientă legitimitate catalizată de o importantă notorietate pentru a te contamina pe palierul legitimității, deci al credibilității, dar repet, e important în fața cui dorești să te proiectezi după și în timpul acestei terapii.
România este conectată prin parteneriatele și alianțele ei cu zona de magnetism americană, în consecință este recomandat să încercăm un transfer de legitimitate cu SUA și în spiritul formatului european din care facem parte. Este evident că fiecare variantă indicată are avantajele și dezavantajele ei, dar este și mai clar că este imposibil să te poziționezi astfel încât să poți culege avantajele ambelor variante de alianță.
