INTERVIU. Cobzarul Simion Bogdan-Mihai: E greu să înțelegem ce înseamnă muzica populară la noi

Simion Bogdan-Mihai a încheiat cel de-al treilea an de când, din septembrie până în mai, asemenea unei stagiuni teatrale, organizează în Club Control evenimentul „Șamanul Mut“, unde lăutari și instrumentiști aduc în fața celor prezenți momente specifice muzicii țărănești din diverse regiuni ale României.

De la bucuria cititului și curiozitatea pentru literatura românească nu a fost decât un pas pentru a ajunge să dezvolte un proiect numit “Șamanul Mut”, pentru a învăța să cânte la cobză și pentru a descoperi și aduce în atenția generației lui muzica țărănească orală.

Cum ai pornit pe acest drum, aparent mai dificil și mai ciudat?

Simion Bogdan-Mihai: Nu mai făcea nimeni chestia asta și, chiar dacă poate părea ciudat, deși nu e, am zis să mă apuc eu de ea. Din 2013 am început să fac “Șamanul Mut” – și iată, am ajuns la cel de-al treilea an și al 15-lea eveniment -, singura platformă în care mă duc într-un spațiu precum Club Control, un spațiu de tineri care nu consumă în mod constant muzică tradițională. M-am gândit că ar fi extrem de util ca generația mea să se întâlnească cu o muzică pe care o consider foarte specială și extrem de originală.

Cea mai mare satisfacție a acestui proiect după 15 episoade este că aproape după fiecare show cel puțin un tânăr vine la mine și-mi spune: „Habar nu aveam că muzica asta există! Asta nu e muzica populară pe care o văd la televizor sau pe care o aud prin alte părți“. Am început să descopăr, printr-o serie de întâmplări, aceste muzici în adolescență și, povestind colegilor și prietenilor, aflam că oamenii de vârsta mea habar nu aveau de aceste lucruri. Atunci am hotărât să mă apuc de treaba asta, deși nu mă așteptam să vină suficient de mulți ca să o pot face timp de trei ani și să mă gândesc foarte serios și la al patrulea sezon, cu care chiar aș vrea să închei. Vreau să fac 20 de episoade și, din start, mi-am propus să fie irepetabile, fiecare să fie o poveste dintr-o anumită microregiune din România. Primul episod va fi la jumătatea lunii septembrie și ultimul la final de mai sau început de iunie.

Cum ai reușit să găsești toate aceste istorii?

S.B.-M.: Fac căutări de la 16 ani și acum, după 10 ani, consider că s-a cam încheiat. Există cam 20 de grupuri pe care le consider relevante pentru această muzică, îndeplinind cele două condiții pe care mi le-am propus de la început: să fie muzici de tradiție orală acustice și să aibă vădit caracter microregio­nal. Mă feresc să spun autentic, pentru că acest cuvânt a fost atât de des folosit încât a fost demonetizat. În general, mă feresc de cuvinte precum ancestral, tradițional, arhaic sau autentic.

Nu ți-a fost teamă că acum, când muzica se face foarte mult cu ajutorul tehnicii, acest gen nu va spune nimic?

S.B.-M.: Am riscat deoarece mie mi se părea extrem de puternică această muzică, și dacă așa o percepeam eu mi-am zis că vor mai exista sigur și alți măcar zece oameni care vor fi interesați. Nu mă așteptam la un succes fulminant, dar să ai un număr consistent de oameni, care e în creștere de la episod la episod, mi se pare remarcabil.

Crezi că muzica de acum va mai avea valoare în timp?

S.B.-M.: Atât muzica noastră ţărănească, dar şi variantele ei deformate în conceptul de muzică populară, la origine, erau forme locale de pop music. Muzica populară era un gen de largă accesibilitate și popularitate, devenind o muzică pe care o puteau asculta grupuri mari de oameni. Motivul pentru care folosesc sintagma muzică țărănească și nu populară este pentru că eu consider că astăzi muzica țărănească s-a transformat într-o muzică opusă muzicii pop, deoarece aici mai există anumite armonii neobişnuite, glasuri mai ciudate etc.

Vrei să spui că muzica țărănească s-a comercializat, în timp devenind muzică folclorică?

S.B.-M.: Nu, nu asta vreau să spun. E destul de greu să înțelegem ce înseamnă de fapt muzica populară la noi, mai ales în perioada interbelică sau înainte, deoarece vorbim de o Românie profund rurală, cu legături extrem de subțiri cu muzicile euro-americane, și aici mă refer la marea masă a populației, nu la Calea Victoriei. Marea majoritate a populației nu-și părăsea arealul de jur-împrejurul locului în care s-a născut. Erau infinit mai legați decât suntem noi azi de niște forme extrem de locale și de particulare de manifestări muzicale. Harry Brau­ner, Constantin Brăiloiu, Emilia Comişel chiar povestesc că de la un sat la altul, pe o distanță de 20 de kilometri, puteai găsi două stiluri extrem de eterogene muzical. Or, chestia asta nu mai există azi. Ne-am îndepărtat definitiv, din­tr-o multitudine de factori. Am fost recent în New York și m-am dus și în Harlem, unde am vorbit cu niște muzicanți afroamericani în vârstă. Se întâmplă exact același fenomen. Nu trebuie să ne batem cu cărămida în piept că doar la noi, aici în Europa de Est, dispar muzicile tradiționale. Ele dispar pe toată planeta. La noi însă s-au produs niște agresiuni, care se prefigurează în perioada interbelică, devin din ce în ce mai agresive în anii ‘40-‘50 și se continuă până azi într-un mod greu de înțeles. Nu pot să mă supăr pe oamenii care vin și-mi spun că au fost impresionați de anumiți cântăreți de muzică populară deoarece știu că dacă la radio au ascultat timp de 45 de ani această muzică, au început să se identifice cu ea, au amintiri pe ea, li s-au întâmplat niște lucruri semnificative emoțional în viața de zi cu zi. Nu-mi permit să judec, nu sunt radical. Eu doar spun că dacă aceea este singura muzică pe care o considerăm reprezentativă pentru tradițiile muzicale ale oamenilor care au locuit pe acest teritoriu, este o imagine hâdă și distorsionată a adevăratelor muzici de tradiție orală de la noi, încât de asta stau departe de povestea asta. De fapt, cred că oamenii din generația mea fug de muzica populară pentru că empiric o simt ca fiind artificială. O simt, chiar dacă nu știu care e treaba cu armoniile, de ce sunt echipe mari, de ce este suprimată orice formă de inițiativă individuală, în ciuda faptului că muzica țărănească are extrem de multă improvizație. Mai degrabă preferă muzica lăutărească, cea care s-a cântat la ultima ediție “Șamanul Mut”. Se întâlnesc, de exemplu, cu Dona Dumitru Siminică, perceput altfel deși este din aceeași generație cu Ion Dolănescu. Am discutat cu mulți și deseori am auzit: “Crezi că tânăra generație s-ar putea să-și construiască o identitate mai aproape de muzica lăutărească decât de cea populară?”. Am răspuns: “Da, am întâlnit cazuri numeroase, în special în mediul studențesc, care o ascultă pe Romica Puceanu, pe Gabi Luncă, iar dacă le propui Irina Loghin sau Maria Dragomiroiu se trag înapoi”.

Nu ți-a fost teamă că termenul de muzică lăutărească, asociat de multe ori cu mahalaua orașelor, va îndepărta publicul? Cum ai argumentat că are valoare?

S.B.-M.: Nu sunt în măsură să spun ce are și ce nu are valoare. Pot doar să vorbesc despre o muzică (de tradiţie orală, care certamente a avut un apogeu estetic şi stilistic imediat după cel de-al doilea război mondial) și care este o muzică de fuziune, nu este dintr-un singur izvor, cum sunt, de exemplu, țîpuriturile din Oaș. Unii îi zic muzică lăutărească, alții lăutărească țigănească, alții zic muzică urbană de mahala. Există foarte puține lucrări științifice despre muzica asta, ca și despre manele, de altfel. Înțeleg că acum doamna Rădulescu de la Muzeul Țăranului pregătește o lucrare despre manele. Există, se pare, puțin interes științific pentru muzicile acestea de fuziune, de tradiție mai nouă, muzicile urbane, care se explică însă. În comunism s-a preluat refrenul din perioada interbelică cu puritatea s-a născut la sat şi a fost dus la culme în spiritul naţional. Am citit o notă informativă cu privire la un lăutar, pe care îl consider valoros, Ion Petre Stoican, care a lansat un disc la Electrecord de muzică lăutărească țigănească undeva la coada anilor ’70, într-un tiraj minuscul. El există la Electrecord și la colecționari particulari și, din punctul meu de vedere, e unul dintre vârfurile acestui gen. În acea notă era o frază care mi s-a părut emblematică: “Această muzică atentează la caracterul sacrosanct al muzicii populare românești”. A se citi “este suspectă de a fi țigănească”. Cred că dacă ne-am uita mai cu atenție la această muzică lăutărească, ­ne-am explica multe şi despre manele. Instrumentiștii din ultima ediție “Șamanul Mut” mi-au povestit multe. Costel Trompetistu îmi spunea că în copilărie îi vedea pe Maria Tănase și Fărămiță Lambru la bâlci. Acolo, la bâlci, trebuie căutată muzica aceasta, printre cei care nu se simțeau tocmai țărani, dar nu erau nici orășeni.

Spuneai că nu există preocupare științifică pentru acest gen de muzică. Ce crezi tu că este maneaua, ce spune despre noi?

S.B.-M.: Maneaua este o fantasmă. Cvasitotalitatea oamenilor care consumă o muzică ce vorbește despre bani, palate, limuzine, femei sunt extrem de săraci. Am înțeles asta abia după ce am făcut niște vizite în locurile unde se consumă astfel de muzici, discutând şi cu artişti ai genului etc. De ce sunt atât de mulți oameni săraci care ascultă manele, dar sărăcia aproape că nu există în manele sau există într-un trecut îndepărtat: “Am fost sărac, dar acum…” are o explicație clară. Oamenii vin aici să bea un spriț, să se simtă barosani două ore și mâine trec iar la treburile lor. Am înțeles târziu acest lucru.

Maneaua este însă o formă muzicală foarte veche. Acum a rămas undeva în periferie, dar pe vremea lui Dimitrie Cantemir a fost la centru. Am găsit maneaua numită ca atare pe la jumătatea sec. XIX, când Negruzzi face o remarcă ce i-ar fi adus linșarea publică azi. El are un poem, “Eu sunt român”, unde se spune cam așa: “La masă beau adesea vin străin, / Tocai, Bordo, Șampanie iubesc. / Iar mai ales prefer vinul de Rin, / Dacă nu am Cotnar și Odobesc; / Când însă am, deșert pline pahare, / Apoi încep să cânt vreo manea, / Și sunt tot beat cât țin zilele-amare! / Eu sunt Român, mi-e dragă țara mea!”.  Maneaua reprezintă cel mai bine societatea românească de astăzi, în toate aspectele ei. Muzica reflectă mersul societății.

Cum ai învățat să cânți la cobză?

S.B-M.: Am fost la Costel Gaciu langa Slatina, l-am întâlnit pe Constantin Negel la Botoșani, m-am văzut de câteva ori și cu Mihai Călușaru, din Olt, cu Vasile Nica m-am întâlnit de trei ori și de fiecare dată am încercat să învăț. Am luat apoi contact cu alţi lăutari care cântaseră cu cobzari și m-au ajutat să mă perfecţionez, Valerică Spiridon din Râmnicu Vâlcea, lăutarii din Clejani, Gratia ş.a. Pentru mine, cel mai important cobzar a fost Constantin Gaciu din Olt. Consider că în judeţul Olt îşi au originile cei mai buni cobzari ce au cântat vreodată în România și, implicit, în lume.

Câți cobzari mai există în România?

S.B.-M.: Mai sunt sub zece și marea majoritate sunt trecuti de 60 de ani. Eu nu-l consider instrument pe cale de dispariție, ci instrument dispărut. Naiul, de pildă, a dispărut înainte de cobză. Cei care cântă azi la nai nu sunt naiști lăutari. Ultimul lăutar naist care a învățat de la tatăl lui a fost Fănică Luca. Restul au învățat la școli populare de artă, ceea ce nu este rău. Este bine că acest instrument mai există, dar în buna tradiție lăutărească mai avem vioară, țambal, contrabas, acordeon, în Valahia, trompetă, clarinet, tobă, tubă, flugelhorn şi basfligorn, ultimele două în retragere, în Moldova și vioară, zongoră, contrabas şi braci, tot în la fel de mare retragere ca şi cobza în sud, în Câmpia Transilvaniei. Dar și țambaliști au rămas sub 50, de asemenea braciștii îi numeri pe degete. În Câmpia Transilvaniei, taraful nu se numește taraf, se cheamă trio – vioară, bas, braci, trei registre care vin de la muzica de curte a grofilor maghiari. Cei care le-au cântat au auzit muzicile acelea de curte și le-au caricaturizat. Așa s-a întâmplat și cu flamenco în Andaluzia. De aceea, muzicile romilor din nordul Spaniei păstrează forme şi structuri vechi castiliene. Dansurile acelea de la curte au fost caricaturizate de femeile îmbrăcate cu fuste cu falduri, cu castaniete. Este înţelegerea sclavului a muzicii stăpânilor. Şi asta este moștenirea în toată Europa.

În Câmpia Transilvaniei trio-ul acesta funcționează ca un ceas, în care cei trei instrumentiști nu cântă cu ochii la public, ci ochi în ochi. Nu ai cum să ții minte atât de multe forme și să cânți atât de mult timp dacă nu comunici cu ceilalți, dacă nu ai niște semne! L-aș aminti pe Ionică Minune, despre care mi-au povestit lăutarii că l-au auzit prima oară cântând când avea 5 ani și li s-a făcut frică de el. Acum este un splendid acordeonist. Este singurul instrumentist din România care a obținut un program special de o oră filmat pe canalul TV Arte. Este din Buzău, dar a bătătorit Calea Rahovei, cu acordeonul în spinare. Acum doi ani a cântat la ziua lui Jacques Chirac. Îl socotesc, fără glumă, cel mai bun acordeonist de pe planetă. A cântat și cu Richard Galliano, și cu Angelo De Barre, şi cu Tschavolo Schmidt la Paris. El a fost a doua Minune, după Toni Iordache, dar înainte de Adrian Copilul Minune!