Un politician cu ex-periență în dinamicile politice ale ultimului sfert de secol – numele lui este Traian Băsescu – semnalează un aspect care merită luat în considerare al dinamicilor publice actuale. După el, „realităţile clasei politice existente” – să fie oare corupția? oportunismul? – şi „exagerările unei decizii de a curăţa clasa politică”, procedându-se în mod „abuziv”, ar putea face ca populaţia României să nu mai aibă, în prezent și în viitorul apropiat, alt orizont decât pe cel al naţionalismului.
Prin urmare, fostul președinte al țării recunoaște că, la bază, unele dintre tarele de seamă ale momentului ar fi structura și tipologia clasei politice existente cu -caracteristicile specifice (pe care nu le numește, dar care pot fi deduse, căci nota în care ele sunt evocate – fie și aluziv – este una critică). Față de această situație, neclar desemnată, dar incomodă sau repudiabilă, reacția nu întârzie să sosească. Ea se concretizează în decizia, pusă în aplicare de justiția română, de a face ordine în interiorul castei politicienilor și administratorilor naționali, de la cel mai de sus nivel până către nivelurile inferioare.
Până aici lucrurile sunt oarecum limpezi. Dar Traian Băsescu socotește că această operațiune, pornită dintr-o intenție de restabilire a legalității instituționale și personale în țara noastră, este pusă în aplicare în mod inadecvat. Pentru a desemna inadecvarea procedurală, termenul folosit este cel de „exagerări”. Nu rezultă cu claritate dacă este incriminat un exces de zel, o procedură deplasată sub raport cantitativ (acuze la adresa prea multor politiceni) sau un proces inacceptabil pe plan calitativ (sunt „vânați” nu cei care ar trebui, ci alții). Nu este clar nici dacă este vorba de toate acestea, deopotrivă. Mențiunea fostului demnitar este făcută în treacăt și fără a se insista asupra ei.
Survin însă și elemente care permit o interpretare mai apropiată de intenția probabilă a declarației respective atunci când Băsescu adaugă că lupta anticorupţie a ajuns să fie confundată, inoportun, desigur, „cu discreditarea instituţiilor politice”. Una este să incriminezi corupții și oportuniștii care calcă strâmb, urmărindu-și cinic doar propriile interese, și cu totul altceva să discreditezi instituțiile politice. Să elimini jucătorii neonești din desfășurarea unei partide este una. Să spui însă că însăși ideea de jucător ar trebui eliminată este cu totul alta.
Totuși, observ că nu justiția discreditează instituțiile politice românești, ci, adeseori, tocmai cei care le reprezintă ca aleși ori numiți în posturi și oficii. Ar trebui ca slujitorii zeiței legate la ochi, cu balanța în mână, să tolereze pe mai departe încălcările flagrante ale eticii și ale interesului public doar pentru că oamenii vizați de inculpare ocupă funcții de mare vizibilitate și răspundere (chiar dacă le dezonorează)? Oare nu Parlamentul care blochează, în virtutea unui principiu, urmărirea unor inși certați cu bunele practici dezonorează, prin această alegere de blocare a oricărui demers legal de restabilire a adevărului, cea mai de seamă instituție a puterii legislative? Și nu decidenții hrăpăreți și abuzivi terfelesc obrazul funcției publice?
Traian Băsescu observă – deloc neutru – că Serviciul Român de Informații susține practicile de demascare sistematică a corupților de la nivel înalt și mediu. Tocmai la aceasta se referă ca la un abuz. Dacă este adevărat că SRI ar trebui să aibă în vedere securitatea națională, apărând, pe teritoriul național, interesul public al românilor de acțiunile venite din exterior, s-ar putea să fie un abuz. Dar cum, prin natura activității sale, SRI „culege, verifică și valorifică informațiile necesare cunoașterii, prevenirii și contracarării acțiunilor care sunt de natură să lezeze siguranța națională a României și desfășoară activități vizând apărarea secretului de stat și prevenirea scurgerii de informații care nu pot fi făcute publice din punct de vedere legal”, se poate socoti că, în măsura în care unii dintre decidenți și demnitari întreprind acțiuni care pun în pericol siguranța națională ori secretul de stat, intervenția este legitimă.
Nu întreg SRI-ul este însă vizat de liderul politic citat. El aduce la cunoștința celor interesați că „este o sectă a securităţii naţionale răspândită în toate instituţiile, care are un leadership, o structură nevăzută în SRI şi un executant în DNA şi care are ca obiectiv discreditarea instituţiilor politice”. Prin urmare, în interiorul SRI ar funcționa un „club” reprezentat (infiltrat) în toate instituțiile statului (și nu numai, probabil, căci nu apare de nicăieri clar că Băsescu ar vorbi doar de instituțiile de stat, excluzându-le pe cele din societatea civilă, de la partide și Biserică până la ONG-uri) care acționează discret, folosind DNA drept instrument al „politicilor” sale. Cum scopul ar fi compromiterea instituțiilor politice, o asemenea „sectă”, cum i se spune, pare să contravină tocmai interesului național și securității statului nostru ce se dorește democrat, sabotând buna funcționare și performanțele guvernanților de diferite culori și ale celorlalți reprezentanți ai națiunii, fie ei și de la niveluri intermediare ori inferioare.
Rezultă de aici o acuză de complot în toată regula la adresa unei „cupole discrete” din SRI și a celor instrumentați de aceasta. Ea poate compromite democrația românească și performanțele țării pe multiple planuri. Dar primul sabordat de ea este SRI însuși, care s-ar vădi, în cazul demonstrării justeții acestor afirmații, ori complice la acțiunea dezvăluită de ex-președintele Băsescu (de ce, în clipa asta, îmi amintesc declarația ex-președintelui Constantinescu după care ar fi fost învins de Securitate?), ori compromis de o parte dintre angajații lui, anume cei care s-au înregimentat discret în „secta” pomenită.
Dilema pe care o ridică Traian Băsescu în fața românilor pare următoarea: să alegem coabitarea cu corupția și să luptăm cu excesele complotiste ale unei părți de SRI ieșită din țâțâni sau să pariem pe DNA (și implicit pe „secta” din spatele său) și să stârpim corupția. Doar atât că, în ambele cazuri, instituțiile statului nostru, politice, militare sau de ce fel vor mai fi fiind ele, apar grav compromise.
