Cum se (mai) poate inova o democrație din mers, în vremuri pline de incertitudini, provocări și dileme? Unde ar trebui căutate noi puncte de reper? Ce semnal poate da Europa?
„Europa are nevoie, mai mult decât oricând, de lideri de perspectivă“ – comenta recent Papa Francisc, într-un omagiu adus generației postbelice de politicieni care au pus bazele Uniunii Europene. Senzația este însă că, la 60 de ani de la semnarea tratatelor de la Roma care au pus bazele Uniunii așa cum o știm astăzi, dincolo de intențiile declarate, indicatori sau strategii, opacizarea discursului politic atât la centru, cât și în țările membre nu dă prea multe motive de optimism, proiectând în mod constant imagini și mesaje despre o stare de oboseală cronică ce, din multe aspecte, condiționează mare parte din opinia publică. De la Bruxelles la Roma, de la Paris la București, de la Varșovia la Atena. Cu variațiuni pe aceeași temă în funcție de urgențe electorale, obiective pe termen scurt, ideologii, mize personale sau interese pseudostrategice. Cauzele sunt multiple: Brexit, terorism, criza financiară de peste tot, fluxuri de migrație, șomaj, erori birocratice, războaie la doi pași de Europa, reforme șchioape, manifestările de rasism și xenofobie, noi parteneri peste Ocean, măsuri de securitate, rețele criminale, corupție în statele membre etc. Atât în democrațiile „consolidate“, cât și în cele (mai) tinere, care au trecut printr-un regim totalitar înainte de ‘89 și se află oricum din multe aspecte într-o eternă tranziție.
Noroc cu puseurile de adrenalină pe marginea summit-urilor liderilor UE sau cu momentele de respiro, în care democrația „coboară“ în stradă, iar lipsa elanului vital din rutina zilnică a spațiului public european este compensată de entuziasmul oamenilor, în special al tinerilor, al cetățenilor europeni ce revin în prim-plan cu idei, speranțe, proiecte, energie pozitivă. Reamintind astfel ambele părți ale întregului când vorbim de Europa, de lecțiile istoriei sau despre inovații democratice.
Ca de pildă momentul apariției mișcării de protest #rezist împotriva corupției endemice din România, care la începutul anului a reușit să iasă în evidență în mod miraculos în întreaga lume, cu lecțiile sale de democrație din
Piața Victoriei, cu mesaje simple și decise, creative și pline de energie. Evident, pentru cine vrea și este pregătit să asculte. Exact ca în dezbaterea recentă din Parlamentul European (Comisia pentru libertăți civile, justiție și afaceri interne LIBE) pe tema democrației și a justiției în România.
Aprinzând reflectoarele asupra problemelor structurale ale Bucureștiului (jumătatea „goală“ a „paharului“), dar și asupra „jumătății pline“, asupra eforturilor unei societăți care încearcă să iasă din letargie agățându-se de ancora valorilor europene, People Power „made in Romania“ – adică forța (invizibilă) a voinței populare – a devenit astfel un exemplu, un simbol, un „ambasador“ sui-generis atât pentru țară, cât și pentru Europa. Dincolo de simpatii sau antipatii, pasiuni sau nepăsări, emoția colectivă uriașă provocată de ordonanța privind codurile penale a transformat în acest fel protestele antiguvernamentale oceanice ale românilor de toate vârstele în speranțele cu efect catalizator de care avea nevoie nu numai tânăra democrație românească, ci și obosita Uniune, atât de încercată și criticată pentru o mulțime de greșeli, dar singura soluție pentru menținerea stabilității pe vechiul continent cel puțin în ultimii 60 de ani.
Acest aspect a fost evidențiat în mod public inclusiv în cursul ultimului summit UE de la Roma atât de mare parte din presa acreditată, cât și de reprezentanții multor instituții și ai statelor membre, ce au subliniat cum, prin raportarea constantă la valorile europene, momentul #rezist made in Romania a intrat în istorie, reușind să trimită semnale încurajatoare în pofida contextului politic și geostrategic destul de nefavorabil.
Mai mult, manifestațiile pro-Europa, desfășurate în paralel cu summitul aniversar al Uniunii, în
cursul cărora mii de oameni au mărșăluit pe străzile din Roma, Berlin, Bruxelles sau până și Londra pentru a marca aniversarea Tratatului din 1957 –, au amintit exemplul mișcării #rezist România drept un exercițiu al gândirii libere, demn de urmat în orice democrație europeană. Contrabalansând astfel atât încercările grosiere de inducere în eroare indiferent de afinități politice, cât și scenariile naționalist-populiste cu iz de narcisism, bazate pe versiuni istorice trunchiate și pe mesaje de delegitimare care dau bine la publicul dez/neinformat.
Să fie acesta semnalul așteptat pentru inovarea democrațiilor europene la moment de răscruce?! Nu prea mai este timp de așteptat pentru discuții și analize prea sofisticate. Europa are nevoie de răspunsuri clare, trebuie să acționeze rapid și nu își poate permite să obosească. Mulți speră că astfel de momente de inspirație, ca #rezistRo, alături de aniversarea recentă a tratatului UE, în ajunul debutului negocierilor Brexit, vor reaprinde concret optimismul fondatorilor Uniunii, readucând-o mai aproape de cetățenii săi. Ceea ce nu înseamnă negarea decalajelor, a imperfecțiunilor din spațiul UE sau a crizei existențiale din multe instituții care o reprezintă, ci, dimpotrivă, un nou „punct de plecare“. Pornind de la oameni, de la cetățeni, de la exercițiile constante ale gândirii libere, critice și automat de la educație. Cu sau fără liderii de perspectivă, de care vorbea Papa Francisc.
Iar România poate avea de jucat o carte importantă în noul context european, tocmai mulțumită vizibilității mișcării #rezist și noilor oportunități de diplomație publică. Evident, în funcție de prioritățile de pe scena politică de la București și de evoluția mișcării anticorupție.
