Presedintele Republicii Cehe, Václav Klaus, a luat cuvantul joi, 19 februarie, in fata Parlamentului European. seful de stat a exprimat intr-un limbaj diplomatic, dar lipsit de echivoc, rezervele pe care le are fata de constructia europeana actuala. Dl Klaus este un eurosceptic bine cunoscut; in aceasta prima jumatate a lui 2009, cand tarii sale ii revine presedintia UE, aceasta atitudine este inca si mai riscanta decat in alte imprejurari.
Ce spune presedintele ceh? In primul rand, recunoaste ca nu sunt alternative la Uniunea Europeana pentru tarile care fac parte din ea. In felul acesta, dl Klaus se deosebeste de euroscepticii radicali, de tip Vladimir Bukovski, care spun ca UE este "Uniunea Sovietica Europeana" si militeaza pentru dizolvarea ei. Klaus, aparent, nu crede ca si Bukovski ca UE este un stat federativ socialist, totalitar, care impune tot ce doreste concetatenilor lui.
Cu toate acestea, critica presedintelui ceh este destul de virulenta si a starnit reactii puternice ale unor deputati europeni, dintre care unii l-au huiduit sau au parasit sala de sedinte. Sunt totusi demne de a fi cunoscute punctele de vedere ale presedintelui, cel putin pentru ca dau de gandit. Domnia sa este un aparator dintre cei mai infocati ai economiei de piata. Dar, constata
V. Klaus, Bruxelles "ia sigur mai multe decizii decat ar fi optimal". De ce, se intreba retoric dl Klaus, principiul ca "Uniunea trebuie sa fie din ce in ce mai stransa" ar fi indiscutabil? Se aminteste ca, la inceputurile ei, UE a fost doar o piata comuna. si nu ar trebui ea sa ramana numai asta? De ce piata trebuie sa fie din ce in ce mai oprimata, iar gestiunea centrala a economiei din ce in ce mai accentuata? Nu este preferabila o societate multiculturala si multinationala uneia din ce in ce mai unificate si mai monotone?
Spre indignarea unor deputati europeni, care a rasunat si in raspunsul presedintelui Parlamentului, H.-G. Pöttering, dl Klaus a spus ca nu exista adevarate alternative in discutia europeana si ca initiativele venite de la Bruxelles ajung sa fie impuse in toate tarile Uniunii. Cel care vrea sa se opuna este considerat un inamic al integrarii europene. In afara de asta, un cetatean european nu se gaseste in acelasi raport democratic cu forul parlamentar european pe care il are cu parlamentele nationale, fiind vorba de un "deficit democratic". Spre deosebire de dl Pöttering, care crede ca Tratatul de la Lisabona va face din Parlamentul European un instrument si mai democratic, dl Klaus crede contrariul.
Sa spunem cateva cuvinte despre Tratatul de la Lisabona, semnat de sefii de state ai UE la sfarsitul lui 2007 (dupa abandonarea Tratatului de la Roma din 2004, respins prin referendum de Franta si de Olanda). Acest tratat a fost acceptat de 25 din cele 27 de state, prin decizii ale parlamentelor respective.
Irlanda a respins prin referendum tratatul, in timp ce Cehia nu l-a adoptat inca, iar Polonia a promis ca-l va adopta, cu anumite conditii. Se adevereste astfel ca Uniunea obtine tot ce vor conducatorii ei, de vreme ce tratatul abandonat de la Roma revine, cu anumite cosmetizari, sub forma celui de la Lisabona.
Faptul ca exista o ideologie europeana a "corectitudinii politice" impuse de sus este, de asemenea, un subiect de nemultumire. Aceste constatari indreptatesc afirmatia ca exista un "deficit de democratie" in constructia europeana. Intrebarea este daca acest deficit trebuie sa ne faca sa abandonam ideea constructiei europene sau ne indeamna s-o continuam. Dl Klaus pare sa fie de a doua parere.
De ce trebuie sa admitem ca UE este o necesitate, poate chiar un rau necesar? In primul rand, pentru ca avem o experienta a istoriei. Nationalismele, asa cum s-au conturat ele in cursul secolului al XIX-lea (si cu inca si mai mare putere dupa primul razboi mondial), au produs cele mai mari nenorociri si au dus la conflagratii catastrofale. Imperiile de tip clasic, cum ar fi fost Imperiul Otoman, cel Tarist sau cel Habsburgic, nu au putut sa ramana viabile din pricina presiunilor nationaliste. SUA, care sunt cel mai mare imperiu din istoria omenirii, au beneficiat pana acum de o remarcabila unitate culturala, pe care UE, cu istoria complicata si diversa a popoarelor care o alcatuiesc, nu o are. Modelul american nu este usor de transpus in Europa.
Pe de alta parte, este greu de imaginat ca tarile europene, separate, ar putea sa faca fata provocarilor viitorului, fata in fata cu uriasii care isi impart lumea. Pentru a supravietui in conditiile gigantismului politic actual, este nevoie de unirea fortelor. Tarile mici nu mai pot exista singure, ele vor sfarsi sigur prin a fi absorbite de unul dintre giganti, si fara voia lor. UE este chemata deci sa impace diversitatea ei originara cu coherenta necesara unei actiuni comune. Ea este, prin definitie, silita sa impace principiile contradictorii ale unitatii si diversitatii. Ea nu este un imperiu in sensul clasic al cuvantului, nu este acea "inchisoare a popoarelor" care au fost vechile imparatii. Dar nici nu poate fi "democratica", in felul unei tari mici. Uniunea Europeana este un laborator care incearca diverse formule de functionare. Nu stim cum se vor impaca aceste experimente cu nevoile pe care le avem: si de-a supravietui, si de-a ne pastra identitatea.
