Raportului Băncii Mondiale redat pe Hotnews, arată că în România femeile sunt plătite cu 10% mai puţin decât bărbaţii în cazul muncii similare. Procentul este mai mic decât cel al statelor din regiune şi chiar decât media europeană de 17,8% (raport Comisia Europeană, 2011).
S-ar zice că România este o ţară în care discriminarea femeilor e mult mai mică, spre nesemnificativă, chiar şi faţă de vestul evoluat. Iar piaţa muncii româneşti e un caz pierdut (sau mai rău, un caz imaginat) pentru feminişti şi feministe, care susţin că inegalităţile există în cadrul ei.
Eronat. Spre exemplu, cum se face că majoritatea covârşitoare a săracilor României este formată din femei? (dintre cei fără venituri 65% sunt femei, în vreme ce la categoria venituri peste medie sunt 75% bărbaţi, conform unui stiudiu finanţat de CNCSIS si coordonat de prof. univ. dr. Mihaela Miroiu)
Feminizarea sărăciei
La prima vedere, sunt trei explicaţii evidente care se potenţează reciproc. În primul rând, avem munca la negru, în care sunt implicate preponderent femeile. Asta înseamnă salarii mici şi, mai grav, absenţa pensiei la bătrâneţe. În al doilea rând, avem un număr imens de femei casnice, care depind de salariul soţilor (iar uneori mai suportă chiar şi câte o bătaie, fiindcă, lipsite de venituri şi de o casă a lor nu au unde să se ducă). Totodată, rata şomerilor de lungă durată (peste 24 de luni) era de 35% în rândul femeilor şi 0% în rândul bărbaţilor, la începutul anilor 2000.
Când analizăm piaţa muncii din România, nu putem lăsa aceste femei deoparte şi sta liniştiţi fiindcă diferenţa de venituri este de doar 10%.
Al treilea motiv este legat de distribuirea meseriilor, în funcţie de gen. Judecând după numărul de femei implicate, există anumite domenii de specializare feminizate, cum ar fi învăţământul, serviciile sociale, industria textilă, alimentară. În mediul bugetar spre exemplu, ramurile în care domină bărbaţii (armata, transporturile, serviciile de informaţii, poliţia) au grile de salarizare mai mari decât educaţia, sănătatea sau administraţia publică unde angajaţii sunt majoritar femei.
Problema diferenţei de venituri este recunoscută pe plan internaţional. Şi la nivelul României combaterea problemei face parte din Planul Naţional de Dezvoltare 2007 – 2013, conform căruia „femeile sunt ocupate, cu precădere, în ramuri cu valoare adăugată scăzută, cum sunt industria alimentară, textilă, domenii care oferă, în general, salarii mai mici, precum şi faptul că numărul femeilor este preponderent, mai ales în zona salariilor mici”.
Chiar şi atunci când nu se regăsesc în sfera domeniilor „feminizate”, se pare că femeile sunt plătite, în medie, cu 10% mai puţin decât bărbaţii pentru muncă de valoare egală. Păi, puneţi-vă în pielea unui manager care face angajări: cui îi daţi un salariu mai mare – unui bărbat sau unei femei despre care presupuneţi că îşi va lua concediu maternal, că pierde timp cu gătitul, spălatul, călcatul şamd? Răspunsul este la îndemână, însă este oare just?
Vinovaţii pentru situaţia femeii de pe piaţa muncii
Sunt femeile victime şi bărbaţii călăi? Evident că nu, vina este împărţită.
Spre exemplu, susţinătorii cei mai aprigi ai ocupaţiei de casnică sunt înseşi casnicele, după cum reiese din Barometrul de Gen din 2000. Este la fel de adevărat că tot femeile sunt cele mai aprige contestatare ale acestei „ocupaţii” – e vorba însă de femei care aparţin elitei educaţionale şi ocupaţionale. E valabil şi pentru grupul bărbaţilor, unde există unii care cred în parteriatul din cuplu şi alţii, majoritari din păcate, care au viziuni sexiste.
Marea problemă care face ca inegalitatea dintre sexe să fie ultima mare inegalitate a modernităţii (care a abolit iobăgia sau sclavia) este faptul că e impinsă adânc în mentalităţi. De asta sunt casnicele cele mai mari susţinătoare ale „femeilor de casă”. După cum un pui de pasăre născut în colivie crede că acea cuşcă este lumea înconjurătoare, fiindcă e tot ce a văzut, aşa o fată care îşi vede mama casnică şi care e îndemnată toată viaţa să aibă grijă de casă, crede că aceea este normalitatea.
Doar cei care gândesc „în afara cutiei” şi au modele de bună practică în jurul lor, ajung să creadă în parteneriatul dintr-un cuplu – şi nu că femeia este responsabilă cu gătitul şi călcatul.
Discriminări pe piaţa muncii în interbelic, comunism, tranziţie
În ceea ce priveşte piaţa muncii din România, femeile nu au avut niciodată statut egal cu al bărbaţilor. Spre exemplu, în perioada interbelică, deşi în domeniul agricol lucrau mai multe femei decât bărbaţi (50,7 % femei, respectiv 49,3% bărbaţi) remuneraţia le era inferioară comparativ cu cea a unui bărbat şi nu puteau dispune de salariu după voinţa lor. În ceea ce priveşte munca industrială, bărbaţii aveau monopol fiind angajaţi în proporţie de 81,1% şi deţinând în exclusivitate posturile de conducere.
A existat însă un fenomen interesant în anii 30, când implicarea femeilor pe piaţa muncii a crescut până la mai mult de 30%. Se pare că a fost unul dintre efectele crizei economice mondiale: fie veniturile bărbaţilor se diminuau, fiind nevoie de un aport suplimentar de bani în gospodărie, fie fetele nu se mai bazau pe căsătorie şi erau îndrumate de părinţi să dobândească o profesie care să le permită o existenţă mai sigură decât averea soţului, percepută ca fiind vulnerabilă în urma falimentelor din anii crizei economice. Nu a durat mult însă.
Comunismul a propus şi a promovat la nivel de discurs egalitatea între sexe pe piaţa muncii. Dar a avut perversitatea de a investi cu mai multă valoare industriile grele, unde lucrau preponderent bărbaţi, în vreme ce femeile au ajuns să ocupe posturi pe salarii mai mici în industria uşoară.
Apoi,după căderea comunismului, la începutul tranziţiei, tocmai industra grea a suferit cele mai mari şocuri. Aşa explică sociologii numărul imens de sinucideri în rândul bărbaţilor – erau cei rămaşi fără serviciu. Însă opţiuni precum crearea regiilor autonome sau compensaţiile acordate disponibilizaţilor, au „reechilibrat” balanţa în favoarea bărbaţilor.
Astăzi, tot bărbaţii câştigă cu 10% mai mult decât femeile pentru activităţi similare. O realitate injustă. Iar cei care recunosc această nedreptate şi luptă împotriva ei, se numesc „feminişti”. Feminismul nu înseamnă lesbianism, nu înseamnă ura faţă de bărbaţi, ci admiterea faptului că femeile suferă discriminări ca urmare a sexului lor. Aşa este definit în dicţionar (vezi Dicţionarul Blackwell al Gândirii Politice). Chiar dacă a avut curente extremiste, nu este onest să-l demonizăm. Este ca şi cum ai spune că intelectualii sunt nişte criminali fiindcă unii, asumaţi ca atare, au susţinut cândva gulagul.
Soluţii
Faptul că inegalitatea dintre genuri are o istorie lungă, nu înseamnă că este un dat. Iar cele mai puternice instrumente pentru îndreptarea acestor aspecte sunt educaţia (prin care s-ar realiza conştientizarea şi asimilarea unor modele culturale nediscriminatorii) şi controversatele politici afirmative. Deja există modele de succes, unde parteneriatul, egalitatea dintre sexe funcţionează – e vorba de ţările nordice. Dar acolo, pe lângă mentalităţile egalitare care au dominat de-a lungul vremii, au existat eforturi consistente în sensul îmbunătăţirii situaţiei femeilor.
În Norvegia, de exemplu, în anul 2002, s-a dat o lege conform căreia toate companiile private trebuie să aibă minim 40% femei la nivelul managementului superior. Aceasta fiindcă procentul implicării femeilor creştea foarte greu (cu aproximativ 1% pe an). Rezultatele implementării legii, analizate în anii ce au urmat, au scos în evidenţă faptul că starea societăţilor nu s-a îmbunătăţit semnificativ, dar nici nu s-a deteriorat, managementul feminin oscilând în aceleaşi limite de eficienţă cu cel masculin.
Aceasta este un exemplu de politică afirmativă de success. Chiar dacă, în fază iniţială, nu este încurajată competiţia, iar drepturile bărbaţilor sunt încălcate prin discriminarea pozitivă a femeilor, pe termen lung, cel mai probabil, mecanismele se vor regla, scopul fiind îndreptarea unei situaţii de inegalitate. Trebuie avut în vedere efectul pe termen lung.
Iar îmbunătăţirea situaţiei femeilor are ca efect creşterea economiei şi a şanselor de progres a societăţii, spune Raportul Băncii Mondiale, publicat luni, 19 septembrie.
