21.5 C
București
luni, 26 septembrie 2022
AcasăSpecialIn Romania, istoria tine de siguranta nationala

In Romania, istoria tine de siguranta nationala

Tanar istoric maghiar, Andrea Varga este specializata in cercetarea arhivelor perioadei comuniste din Romania, Ungaria si alte tari europene. Este autoare, pana acum, a patru carti de documente si a zece filme documentare, toate aducand informatii esentiale asupra epocii de care s-a ocupat. Tot tinerei cercetatoare i se datoreaza realizarea expozitiei-document "Printre randuri", despre ecourile anului revolutionar 1956 in Romania, deschisa pana pe 14 ianuarie in sala mica de expozitii a Universitatii de Arhitectura si Urbanism
"Ion Mincu". Catalogul expozitiei a fost publicat ca supliment al "Romaniei libere", in data de 22 decembrie a anului trecut.
In momentul vernisarii expozitiei, am fost frapat de faptul ca, departe de neutralitatea care insoteste de obicei prezentarea unei colectii de documente asupra unei anumite perioade istorice, autoarea expozitiei poseda un sens foarte clar si precis al demersului sau. Lasand deoparte detasarea care i se cere istoricului fata de subiectul studiului, Andrea Varga a ales sa se implice si sa vorbeasca in numele unei generatii sacrificate, de catre regimul declarat in ultimele zile ale anului incheiat drept "ilegitim si criminal". Ca si alti istorici din generatia ei, confruntati cu duritatea documentelor despre epoca totalitara, cercetatoarea condamna explicit, prin intermediul studiului istoric, sistemul comunist si cere reabilitarea oficiala a victimelor acestuia. Andrea Varga are stofa de cruciat si, curiosi in privinta culiselor formarii personalitatii sale, am incercat s-o cunoastem si s-o intelegem.
"Nu poti sa faci ceva decat daca o faci din altruism. Daca o faci din egoism sau din alte motive, atunci mai bine nu face nimic. Fara suflet, fara modestie, nu poti sa faci lucruri importante", considera tanara cercetatoare, si aici trebuie cautata explicatia relativ putinei cunoasteri a actiunilor sale.

Am crescut intre Ungaria si Romania

– Cum a ajuns o adolescenta nascuta in Ungaria sa cunoasca atat de bine Romania, si dupa aceea, istoria ei?

– Acum 20 de ani eram eleva de liceu si nu stiam absolut nimic despre Romania; nu aveam nici o ruda in afara Ungariei. Am avut insa niste prieteni care veneau in Romania in perioada lui Ceausescu. De la ei am auzit ca in tara vecina, unde traiau si multi maghiari, oamenii nu au mancare, nu au medicamente, nu au carti, un lucru pentru mine, atunci, de neinchipuit. Eu, in Ungaria, nu citeam nici un ziar, nu ma uitam la televizor; aveam o viata foarte inchisa, faceam sport de performanta…

– Ce sport?

– Atletism. Aveam o viata a mea de zi cu zi, mergeam dimineata si seara la antrenamente, veneam acasa, citeam. Imi doream mult sa devin biolog (nu istoric!), traiam intr-o viata mai degraba imaginara. Nu ma interesa politica, de fapt nu ma interesa nimic altceva in afara de biologie, de poezie si de sport. Asa ca, in ‘85, atunci cand am auzit pentru prima data ca exista o tara unde duminicile circula numai masinile cu sot sau fara sot, m-am intrebat: ce fel de tara o fi aceasta? Si atunci am zis: vreau s-o vad si eu, fiindca prietenii mei duceau ajutoare pe filiera bisericilor. Cand le-am spus ca trebuie sa merg cu ei, mi-au raspuns: nu se poate, esti prea mica, trebuie sa stai acasa. Doream insa foarte mult sa ajut, sa particip si eu, asa ca peste un an m-au luat, spunandu-mi: ai mai crescut, poti sa vii. Familia mea, cand a auzit, s-a speriat, dar pana la urma i-am convins ca trebuie sa ma duc, sa vad si eu. Acesta a fost inceputul. Asa ca, in 1986, am ajuns prima oara in Romania.
E-adevarat ca, daca atunci cineva mi-ar fi spus ca peste zece ani o sa locuiesc in Bucuresti, o sa invat limba romana si o sa stau in arhivele romanesti, nu l-as fi crezut. Repet, atunci chiar imi doream mult sa devin biolog. Am vrut sa devin biolog inca de la cinci ani. Nu stiu ce fel de biolog puteam sa fiu, dar pe vremea aceea nu puteam sa-mi imaginez ca o sa fac altceva decat cercetare in biologie. De la cinci ani, de cand am invatat sa citesc, am lecturat fel de fel de carti despre marile realizari si descoperiri si mereu imi imaginam ca o sa fac ceva asemanator. Sunt o perfectionista si o maximalista cu mine insami. Din cauza aceasta, in 1995, cand am venit cu o bursa de cercetare in Romania, am spus: vreau sa fac ceva ce nu au facut altii.

– Dar, intre timp, cum ai ajuns la istorie?

– Pentru ca n-am fost prea cuminte la scoala si am avut tot timpul probleme de disciplina. Aveam un comportament de tip anarhic. Am fost intotdeauna rebela si am avut nesfarsite conflicte cu diriginta mea, care era profesoara de biologie. Ii spuneam ca tot ceea ce stie ea este depasit si, din aceasta cauza, n-am putut sa-mi dau bacalaureatul la biologie (ceea ce nu mai permitea inscrierea la facultatea de profil – o clauza a acelor ani in invatamantul maghiar).
Revin. In 1987 am fost prima oara in Bucuresti, dar nici atunci nu m-au interesat lucrurile din punct de vedere politic. Am fost la schi, am adus pachete (din 1986, Ceausescu nu mai permitea ajutoare din strainatate, asa ca ele erau aduse neoficial, pe filiera preotilor, care le distribuiau, la randul lor). M-au interesat oamenii, mi-am facut prieteni aici. Pentru mine, niciodata n-a contat ca esti roman, maghiar, tigan sau orice altceva, putin imi pasa. Am continuat sa vin la doua saptamani, pentru ca mi-a placut foarte mult sa vin cu rucsacul in spate, sa ajut oamenii, sa fac ceva, nu pentru mine, pentru altii. Tin minte ca in 1988 am citit Orwell, "1984", si am inceput sa privesc lucrurile altfel. Proveneam dintr-o familie normala, toata lumea ma proteja, sunt singura la parinti, am avut tot ce-mi doream. Imi dau seama ca, daca nu as fi venit in Romania, acum eram un alt fel de om. Am crescut aici, in trenuri, am invatat sa ma descurc…

Cheia viitorului in UE este regionalizarea

In 1989, inainte de congresul din noiembrie al partidului comunist, intram in magazine, in Tg. Mures, sa cumpar mancare, sa-i aprovizionez pe prieteni (era sistemul cu cartele, dar pe pasaport se dadea liber, pentru straini); ajunsese o obsesie, incat ei au zis: "Andrea a innebunit total". In Ungaria eram normala, dar, cum treceam granita, incepeam sa ma comport la fel ca si cei care traiau aici; asa ca acum, daca citesc un document, pot sa-mi dau seama, sa-mi imaginez, desi totusi sunt strain…

– Ai, oarecum, o experienta personala despre comunismul romanesc…

– Da. Daca esti majoritar, nu ai frustrari. Oricum, in 2007, in Uniunea Europeana, nu conteaza ce natie esti, conteaza ce fel de om est si pentru mine totdeauna acesta a fost lucrul important. In 2007, viitorul conteaza, nu trecutul. Din trecut trebuie sa inveti sa nu repeti greselile. Trebuie sa stii trecutul, categoric, dar nu pentru a te intoarce mereu in urma si a-ti linge ranile. Aici, minoritatea maghiara tot timpul… Istoria a depasit astfel de lucruri. E inutil. De la 1920 au crescut trei-patru generatii si eu cred ca acest lucru conteaza. Trebuie sa gasesti o modalitate sa te simti acasa. Nu conteaza trecutul tau, ce s-a intamplat acum 80 sau 100 de ani. Oamenii care traiesc impreuna se inteleg bine si nu au probleme. La nivel local, lucrurile sunt in regula. Doar atunci cand intervin politicienii si speculeaza apar problemele, false si artificiale. Atat de partea maghiara, cat si de cea romana. In privinta autonomiei, daca s-ar cunoaste istoria, nu s-ar mai spune atatea prostii. Cheia viitorului in UE este regionalizarea. Motivele de neintelegere sunt pur economice, autonomia administrativa: vreau sa hotarasc eu, dintr-o zona mai instarita, ce sa fac cu banii mei, nu sa-i subventionez pe altii.

– Sa ne intoarcem la 1989, momentul Revolutiei…

– Pe 16 decembrie 1989 eram la Tg. Mures. Am urcat in tren la Sighisoara, in Orient Expres. Pe vremea aceea, iti dai seama, cine mai calatorea in tren, dintre straini… O sa fac un film odata despre ce a insemnat trecerea granitei romano-maghiare in acei ani, anii ’80. Era un cosmar, pur si simplu un cosmar sa intri si sa iesi din Romania (mai ales in ‘88-’89, cand intre Ungaria si Romania s-au racit relatiile). Politica era sa faci cat mai neplacuta intrarea in tara, asa ca foarte putini straini mai aveau curajul sa vina in Romania. In vagonul de dormit eram eu, conductorul si alte cateva persoane. Am intrat in compartiment si ascultam muzica la casti. La Curtici, la granita, a intrat vamesul roman si, fara sa spuna nimic, a luat aparatul si l-a ascuns sub perna, facand un gest conspirativ. Eu nu stiam nimic despre ce se intampla in Romania; el a crezut ca aveam un radio, ceva si a vrut sa ma protejeze. La granita nu am mai fost intrebata nimic de graniceri, ceea ce era o premiera. Era agitatie foarte mare. Am iesit in hol si am inceput sa vorbesc cu ceilalti calatori, dar un granicer le-a spus sa coboare, fiindca nu mai aveau voie sa paraseasca tara. N-am stiut ce se intampla in jurul meu. Era ca si cum vezi un spectacol, dar nu intelegi nimic. Calatorii au coborat, am ramas eu si conductorul de tren, ne-am uitat unul la altul, nu am inteles nimic… Am ajuns la Budapesta si am dat telefon unei prietene din Tg. Mures, care m-a intrebat cum am iesit din Romania, unde-i revolutie. I-am zis sa ma lase in pace cu prostiile. Nu ma interesase nimic din ceea ce se intamplase in Ungaria, in jurul meu. M-a interesat mai mult sa procur insulina, partea umanitara, decat politica. A doua zi am plecat in Viena, sa cumpar niste piese pentru antena parabolica, ceea ce ma rugase un prieten din Tg. Mures, si vroiam sa vin inapoi in Romania. La Viena, am fost sfatuiti, toti calatorii, sa nu ne urcam in tren, am zis: prostii, ce se poate intampla in Romania?! M-am urcat in tren si am plecat spre Romania. Toata ziua alergasem pentru antena parabolica, nu mancasem nimic si am intrat in vagonul-restaurant. Vizavi de mine, statea un granicer austriac care avea un ziar in care scria: "Masacru la Timisoara", si atunci am inceput sa tremur. N-am renuntat totusi, am ajuns la granita, la Curtici: trebuia sa duc piesele pentru antena, dar n-am putut trece mai departe. Intoarsa in Ungaria, am comandat o convorbire telefonica cu Romania, dar am ascultat trei minute doar o rasuflare, o tacere lunga. In 22 decembrie, cand Ceausescu a fugit, oamenii au iesit pe strada in Budapesta, masinile au inceput sa claxoneze, s-a pus radioul pe geamuri la maximum, ca sa auda toata lumea. A fost o explozie de solidaritate, similara cu a romanilor, in ’56, in timpul revolutiei maghiare. Intr-adevar, atunci a existat o mare solidaritate, toata lumea statea in fata televizorului sa vada ce se intampla in Romania.

Cum mi-am petrecut sfarsitul lumii

– Intre timp, ai ajuns la facultatea de istorie…

– Am facut istoria religiilor. Pentru ca mi-am dat seama ca nu pot sa devin biolog de vreme ce nu fusesem un elev model. Profesoara de biologie a cerut sa fiu data afara din toate liceele din Ungaria. In ultimele trei luni de dinaintea bacalaureatului am fost obligata sa ma mut intr-un alt liceu, numai sa ma lase sa termin. Sistemul la noi era ca, daca vroiai sa mergi la facultate, trebuia sa mergi doua saptamani in vara la munca "voluntara" intr-o tabara de tineret. Aveai nevoie de o recomandare, si eu am zis: asta-i o tampenie, o porcarie, pe mine nu ma obliga nimeni sa merg nicaieri! Fiind copil de intelectual, era obligatoriu. Pana la urma, am mers, iar cand am inceput anul patru de liceu, l-am inceput cu un avertisment. Tot anul am incercat sa fiu cuminte, dar i-am zis profesoarei de pian ca, daca nu stie sa cante, mai bine sa nu cante. Acum imi dau seama ce obraznica eram, dar eu am facut opt ani scoala de muzica si chiar stiam pe vremea aceea sa cant la pian. Ma deranja foarte tare cand profesoara de muzica canta la pian cu doua degete. Acum imi dau seama, e foarte greu sa ai un elev ca mine, pentru ca nu stiu ce-as fi facut cu mine dac-as fi fost profesoara. Am ajuns in situatia sa fiu data afara si atunci mama mea, din disperare, a facut o intelegere cu profesorii sa ma dea la alt liceu. Am gasit unul tocmai la granita austro-maghiara, la Sopron (Ödenburg), si acelea au fost cele mai bune trei luni din tot liceul. Asa am putut sa-mi dau bacalaureatul si am zis, daca nu pot sa devin biolog, fiindca nu pot sa imi dau bacalaureatul in biologie… Nu puteam sa ma abtin, daca profesoara de biologie gresea, sa nu o corectez. Asa ca, atunci cand am plecat la Sopron, in primul semestru din anul IV, eu aveam douazeci de 1 in catalog, fiindca imi dadea un 1 de fiecare data cand deschideam gura. Atunci am zis: OK, asta e! Si, fiindca trebuia sa fac ceva ce nu faceau altii, am facut istoria religiilor. Dar cand am terminat facultatea am zis ca nu vreau sa ma ocup de asa ceva.
In ‘94, am citit, in presa germana (lucram la München, la "Europa libera", sectia maghiara), niste articole despre evreii din Romania si despre Transnistria si am zis: asta-mi place foarte mult, fiindca este un subiect tabu. Atunci am facut o cerere de bursa de cercetare si am vrut sa fac un film despre Transnistria. Prima bursa a fost de la fundatia Soros, apoi de la universitatea din Londra. Mi-am dat seama ca imi place foarte mult sa cercetez. Primele filme au fost acestea, despre evrei, despre deportarea in Transnistria. Am cunoscut in 1995 o supravietuitoare a acestori deportari, Miriam Korber-Bercovici, matusa ambasadorului Romaniei in Austria, Andrei Corbea-Hoisie. Dumneaei a fost cea mai mare iubire a mea si, daca nu n-as fi intalnit-o, era posibil sa nu fi ramas in Romania… Cu aceasta femeie minunata am facut 50 de ore de material, din care au rezultat doua filmulete (12 min. si 15 min.), pe care, cand le-a vazut, mi-a zis: "De unde ai stiut ca eu tot asa visez? Daca faceam un film despre mine, asa l-as fi facut". A fost cel mai frumos lucru pe care putea sa mi-l spuna cineva, pentru ca imi era frica, dupa ce am chinuit-o atat, sa nu iasa ceva care sa nu-i placa. Atunci, de-a lungul a trei luni, am invatat limba romana, pentru ca mi-am dat seama ca nu puteam sa ma inteleg cu aceasta femeie minunata doar prin intermediar.

Persista mentalitatile din ‘56

In 1996, mi-am zis ca trebuie sa fac un film despre Imre Nagy, dar vazut dinspre partea sa romaneasca. Un film despre grupul Imre Nagy, care a stat aici, in Romania. Am vrut sa-i gasesc pe cei din Directia a IX-a, care i-au pazit, sa vad ce gandeau ei despre grupul Imre Nagy si despre perioada respectiva… Pentru ca e foarte usor sa faci un film cu martirii, dar cu ceilalti, cu paznicii, cu ofiterii, e mult mai greu. Nimeni nu stia in Ungaria unde au stat, ce au facut ei aici timp de sase luni.

– Chiar nu se mai scrisese, nu se mai facuse nimic?

– A mai fost o incercare, in ’92. Dar filmul acela, chiar daca l-am vazut, nu ma interesa atunci subiectul si nu mi-a placut. In ‘92, nu puteam sa-mi imaginez ca o sa fac ceva de felul asta, pur si simplu nu ma interesa problema. Doar mai tarziu am inceput sa ii innebunesc pe cei de-aici, de la arhive.

– Mi-ai spus ca, la scurta vreme, ti-au zis sa nu mai calci pe acolo. De ce?

– Cand au auzit ca sunt din Ungaria, cu pasaport maghiar si cu bursa de cercetare de la Londra, li s-a parut prea complicat. Pe vremea aceea, in Romania oamenii erau foarte suspiciosi, credeau ca, daca vine un strain, sigur este un spion. In Arhivele Nationale, la vremea respectiva, oamenii erau aceiasi de dinainte de ’89 si fusesera invatati ca trebuie sa fii foarte atent cu strainii. Chiar si acum pot sa spun ca, in Romania, istoria tine de siguranta nationala! Am vazut aceleasi lucruri ca in 1957 si in 1985-’86, acelasi mod de gandire, aceleasi mentalitati. Si-acum exista lucruri similare. Si atunci eu am zis: OK, daca vreti sa ma alungati din arhive, atunci gresiti. Ma ambitionez si mai rau, o sa vedeti ca si ca baba de 80 de ani tot o sa vin. Atat timp cat in legea arhivelor nationale nu scrie ca eu, ca cetatean strain, nu am voie sa vin, am sa vin!
Am avut noroc, fiindca am gasit locatiile, oamenii… In 1997, filmul despre Imre Nagy, de 52 de minute, a avut premiera in Ungaria, difuzat de Duna TV. Am gasit sase ofiteri de la Directia a IX-a care s-au ocupat cu paza lor, pe fostul administrator de la "Pacea Trainica", care si-a spus si el povestea lui… I-am abordat pe toti cei care mai traiau din grupul Nagy si pe sotiile lor: unde ati stat? Raspuns: nu stiu. Nevasta lui Donáth mi-a spus: undeva in jurul lacului Snagov. N-a putut sa-mi dea nici un reper, pentru ca nu putusera sa iasa de-acolo. Isi amintea doar de "o casa ca de turta dulce"!
Imi dau seama ca, daca ramaneam la Budapesta, nu puteam sa fac lucrurile acestea.

Raportarea la trecut

– Sa vorbim despre expozitia "Printre randuri" si despre apelul si actiunile tale pentru reabilitarea colectiva a victimelor comunismului.

– Am considerat ca lucrurile acestea trebuie sa fie cunoscute. Este obligatia mea ca istoric si ca om sa fac ceva pentru ceilalti. Anul acesta s-a consumat multa energie cu dosariada, s-a discutat mult cine este securist si informator, dar nu exista o discutie adevarata despre eroii si victimele perioadei staliniste. Tu, ca stat, ai obligatia fata de cetatenii tai sa faci o reparatie morala, ai obligatia sa-i reabilitezi. Cand toata lumea ii astepta pe americani, oamenii acestia au avut curajul sa faca ceva, si-au dat viata pentru idealurile lor. Statul vrea ca procesele sa fie rejudecate de la caz la caz. Or, este imposibil, majoritatea persoanelor implicate fiind foarte in varsta sau decedate. Casarea sentintelor trebuie sa fie colectiva, pentru ca ele sunt aberante, expresia unui regim absurd si ilegitim. Sentinta de "complot impotriva oranduirii sociale", cum suna mare parte din ele, este in sine aberanta. In Ungaria, ca si in alte state, s-a reusit acest lucru, reabilitarea colectiva.
Acum cativa ani, presa a scris despre disparitia unor tineri romani imbarcati ilegal pe nava "Maresk Dubai". Luni de zile s-au perindat procurorii cu functii inalte pe cursele de Canada. Dar n-am vazut un singur procuror sa se zbata pentru martirii anticomunisti, pentru reabilitarea lor. Poate ca, daca s-ar transfera toate dosarele la Washington sau in vreo localitate exotica… Atunci sa vezi rezervari de bilete! Ar fi o solutie…
E penibil ca in cartile de istorie sunt consemnati fotbalistul Mutu si prezentatoarea de stiri Esca, dar nu se pomeneste o vorba despre Margineanu, un tanar de 24 de ani care in 1956 a sperat ca poate rasturna regimul comunist. Pentru aceasta indrazneala a platit cu viata. Iar in acest timp, diverse televiziuni reprogrameaza cu nerusinare aberatiile cu comisarul Moldovan si alte personaje "umane" ale securitatii.
Am vrut foarte mult ca expozitia sa fie gata pana pe 23 octombrie 2006, pentru ca vernisarea in Ungaria, in momentul comemorativ al Revolutiei Maghiare, ar fi permis crearea unui lobby, pentru persoane ca Bush si Condoleezza Rice. Guvernul Romaniei a finantat manifestarea, dar banii nu au ajuns. Am fost sabotata in realizarea expozitiei. De catre personaje dubioase, avand diverse functii. Nu m-a ajutat nimeni, am facut totul singura, in pofida promisiunilor initiale. Am vrut sa implic CNSAS-ul, care poseda o gramada de documente, insa acesta nu a deblocat pana la urma banii primiti de la Guvern. Ma doare ca n-am putut sa fac la timp ceva pentru oamenii acestia, pentru eroii atat de putin cunoscuti ai Romaniei anilor 1956-1959.
In Romania a avut loc condamnarea oficiala a comunismului. Dar care sunt consecintele? Nimeni nu pare sa fie interesat sa faca ceva pentru victimele perioadei. Condamnarea regimului comunist de catre presedintele Basescu isi va arata adevarata importanta doar in momentul in care va servi ca instrument juridic pentru anularea sentintelor represive ale sistemului "ilegitim si criminal". Tu, ca stat, ai obligatia sa faci ceva pentru cetatenii tai. Nu poti sa intri in UE daca nu ti-ai rezolvat problemele cu trecutul. Tu, ca stat, ai facut greselile din vremea respectiva, asa ca tot tu trebuie sa te autosesizezi. Codul Penal din anii ‘50 este ilegitim si trebuie considerat astfel din start.
Am facut un proiect de lege in acest sens si caut parteneri pentru promovarea lui. Am facut expozitia, suplimentul "Romaniei libere". Am convins cativa oameni importanti din societatea civila (Radu Filipescu, Smaranda Enache si din redactia revistei "22"). Anul acesta vreau sa duc expozitia "Printre randuri" la Bruxelles si sa fac lobby pentru aceasta idee in inima Uniunii Europene, din care acum face parte si Romania.

– Nu crezi ca miezul problemei consta in faptul ca, pe plan international, se doreste evitarea cu orice pret a echivalarii comunismului cu nazismul ca sistem criminal, printre altele si datorita complicitatii de decenii a occidentalilor cu totalitarismul de stanga?

– Nu vreau sa dezvolt acum subiectul, dar daca ai deschide arhivele occidentale, ai gasi foarte multe legaturi cu KGB-ul. Cat priveste initiativa din Parlamentul European, de condamnare a comunismului, ea a fost prost conceputa si condusa; in ziua respectiva, mare parte din deputatii Partidului Popular, de dreapta, lipseau din sala de sedinte!

Imre Nagy- omul si eroul

– Revenind la Imre Nagy si la Revolutia Maghiara, imi amintesc cum, in anii 1988-1989, Károly Grósz, liderul partidului comunist din acea vreme, nu a putut impiedica reabilitarea lui Imre Nagy, desi a condamnat-o vehement si i-a acuzat pe tovarasii sai de partid ca nu "inteleg sensul istoriei" si ca "aceste persoane au pierdut definitiv in 1956". Lucrul era de neimaginat pentru noi, in conditiile stalinismului crancen al lui Ceausescu.

– Da, intr-adevar. Am aflat ca, in acei ani, Károly Grósz a cerut materiale compromitatoare despre Imre Nagy de la Ceausescu, pe care insa nu le-a obtinut. In alta ordine de idei, la inceputul anilor ‘80, ambasadorul maghiar in Romania era temutul (si de Ceausescu) Sándor Rajnai, fostul sef al securitatii din Ungaria in anul 1956, dupa aceea mutat la Moscova. Cand in URSS a venit la putere Andropov, ex-sef al KGB-ului si ambasador in Ungaria in timpul revolutiei din ‘56, Ceausescu a exclamat: "Serviciile lor secrete (ale ungurilor) mereu au fost mai bune ca ale noastre!"

– Cum il vezi acum pe Imre Nagy, dupa toti acesti ani de studiu?

– Orice erou este si om, iar in cele 6 luni din Romania, poti sa vezi cel mai bine ce fel de om a fost Imre Nagy. Dupa mine, el n-a fost un erou anticomunist, ci un om bine intentionat, depasit de evenimentele istorice pe care le-a declansat sau amplificat. In timpul detentiei din Romania, i-a transmis lui Kádár, prin Kállay, ca, daca partidul ii accepta serviciile, el e gata sa ajute in continuare poporul ungar. Erou e, mai degraba, in viziunea mea, Szilágyi, cel care, desi putea sa evite sentinta capitala, nu a fost de acord sa semneze ceea ce ii cereau anchetatorii.
In ce-l priveste pe omul Imre Nagy, el poate fi cunoscut din propriile sale scrieri, din memoriile celor care au fost implicati din partea serviciilor romanesti sau din rapoartele aflate in dosarele Securitatii. Pe 20 decembrie 1956, "femeia de serviciu" de la Vila 3, maior Lucian Toni de la Contraspionaj, scrie: "Deja e un batran, aflat sub influenta sotiei"! In cele sase luni de domiciliu fortat la "Pacea trainica", a fost singura data cand Imre Nagy a stat impreuna atat de mult timp cu sotia lui. Nagy era un grafoman, tot timpul scria, douazeci de ore din douazeci si patru cel putin!

– Care ar fi bilantul, dupa peste zece ani de studiu in arhivele din Romania?

– Am facut zece filme documentare, pe subiecte dintre cele mai diverse: fotbal, copiii strazii, holocaust, toate implicand insa relatiile romano-maghiare. Acum lucrez la un scenariu de film despre Margineanu, unul din eroii rezistentei anticomuniste romanesti din 1956-1957. Ma gandesc la un film sau o carte despre ceea ce Securitatea numea "Vanatoarea de mistreti- gradina zoologica a epocii comuniste". La o alta expozitie itineranta. Proiecte sunt, finantare mai vedem…
Am editat sau coeditat patru carti de documente: "Maghiarii din Romania (1945-1955)" (Premiul Academiei Romane), "Maghiarii din Romania (1956-1968)", "Tiganii din Romania (1918-1944)", "Evreii din Romania (1945-1965)". Nu m-a ajutat nimeni pe plan oficial, am facut totul singura.
Pentru mine, important este sa poti darui. Pot face lucrari stiintifice (pe de alta parte, trebuie sa incerc sa stiu tot, sa nu fac greseli), dar datoria mea este sa fac ca aceste lucruri sa ajunga la ceilalti. Pentru mine importante nu sunt eu si numele meu: vreau sa fiu "intre", "printre randuri", nu "in fata" lor. Nu conteaza cat cunoaste lumea numele meu. Dac-as fi vrut sa fiu cunoscuta, ma angajam intr-o televiziune si poate eram acum vedeta media…

Cele mai citite

Malaezia a anunțat o nouă viză pentru nomazi digitali

Malaezia tocmai a anunțat o nouă viză pentru nomazi digitali, în încercarea de a se poziționa ca următorul mare centru din Asia de Sud-Est...
00:00:48

Rușii își iau rămas bun de la cei dragi recrutați în armată pentru a lupta în Ucraina

Rușii din orașul siberian Tara și-au luat rămas bun de la cei dragi care au fost chemați și recrutați să lupte în Ucraina luni...

Exit Poll: Extrema dreaptă din Italia, condusă de Meloni, câștigă alegerile

O alianță de dreapta condusă de partidul “Frații Italiei”, la cârma căruia se află Giorgia Meloni, a obținut o majoritate clară în viitorul parlament,...
Ultima oră
Pe aceeași temă