Reticentele multor moldoveni fata de utopia unirii cu Romania se explica in buna parte si prin prudenta lor fata de imperialismul cultural bucurestean sau, mai degraba, cel sudic, regatean. De la Bucuresti a fost dictata, de-a lungul intregului secol XX, pronuntia "corecta" a limbii, precum si vocabularul permis in limba literara, in detrimentul dialectelor regionale. Asta le-a dat provincialilor (inclusiv celor din Moldova romaneasca propriu-zisa) un sentiment de inferioritate care incepe inca din copilarie, de la scoala, intarit de primele chicote ale colegilor si de mustrarile invatatoarei. Reticenta si ciuda moldovenilor devin astfel lesne de inteles. La urma urmei, la Unirea din 1859, cele doua principate, Moldova si Valahia, se aflau pe picior de egalitate, iar Cuza era moldovean.
Mai mult, adevaratul focar literar romanesc se situa pe atunci la Iasi, iar scriitorii care au marcat secolul al XIX-lea au fost in majoritate moldoveni. E de presupus ca, daca i-ar auzi pe Eminescu si pe Creanga bodoganind, un bucurestean de astazi s-ar strica de ras. Intoleranta fata de elementele dialectale si pronuntiile regionale merge pana la a le califica, in manualele scolare, drept "abateri" de la norma, dandu-se astfel de inteles ca se incalca niste canoane care ar avea o realitate obiectiva. Ca nu asta e singura atitudine posibila fata de particularitatile locale ne-o arata exemplul unor tari precum Italia sau Belgia (in partea ei flamanda). In aceste tari in care limba literara s-a fixat, ca si in Romania, abia in a doua jumatate a sec. al XIX-lea, codificarea standardelor literare nu s-a facut in detrimentul dialectelor.
Multe dialecte au ramas pana astazi atat de vii si diferite intre ele incat nu sunt mutual inteligibile, vorbitorii recurgand atunci la limba literara, care nu e altceva decat un mijloc de comunicare supradialectal. In Italia, sarda si friulana au primit chiar statutul de limbi aparte. In Flandra belgiana, dialectul din Bruges este atat de departe de limba literara (olandeza) incat pana si pronumele personale difera. Numai in cazul francezei s-a mai vazut o tendinta unificatoare si centralizatoare cum e cea din Romania. Expansiunea nivelatoare a francezei pariziene a dus nu doar la sufocarea ireversibila a unei limbi romane cum era provensala, dar si la moartea unor importante dialecte precum cel valon.
In ciuda chicotelilor fundamentalistilor limbii literare dictate de la Bucuresti, pentru a suna moldoveneste nu ajunge sa spui "di ci" in loc de "de ce". In multe privinte pronuntia moldoveneasca este mult mai aproape de sistemul fonetic al latinei decat romana literara (bucuresteana). Daca in Moldova se spune "sanatate", cu cei trei "a" pronuntati deschis, ca in neologismul "capacitate", acea pronuntie reproduce de fapt mult mai fidel pronuntia latineasca din "sanitatem" ("sanitas" la acuzativ) decat cea bucuresteana, retinuta pentru limba literara, de "sanatate", cu aceeasi vocala inchisa ca in "matraguna". Unirea nu se va face decat atunci cand moldovenii vor simti ca sunt acceptati lingvistic, cu dialectul si pronuntia lor, si cand nu li se va mai da de inteles ca trebuie sa-si corecteze "abaterile" de la norma.
