Marele coregraf Gigi Căciuleanu a avut de curând la Opera Naţională din Iaşi premiera unui spectacol de o frumuseţe rară, intitulat „Imagine All The People”, pornind de la faimosul cântec al lui John Lennon. Un spectacol despre îndrăgostiri şi dez-îndrăgostiri, despre plecări şi sosiri, despre destine încrucişate şi căi paralele. Despre acest spectacol atât de special am vorbit şi noi cu Gigi Căciuleanu.
Care e povestea spectacolului „Imagine All The People”?
Gigi Căciuleanu: Povestea lui este lungă, lungă, lungă, dar din fericire spectacolul este scurt. Întotdeauna spectacolele se alimentează din încrengăturile unor întâmplări frumoase care depind uneori de noi, alteori nu. Să încep cu muzica. Sunt bucăţi muzicale care m-au bântuit în anumite perioade, genul acela de melodii pe care după ce le asculţi ajungi să nu mai dormi noaptea pentru că ele îţi cântă în cap. Deşi ele sunt din genuri total diferite, le-am reunit în spectacol tot aşa cum oamenii de pe diferite continente se pot uni în zilele noastre fără nici o problemă. Înainte era foarte greu să treci nişte graniţe, dar acum lumea este mult mai mişcătoare. Ideea mi-a venit de la „Glossa” lui Eminescu: „Vreme trece, vreme vine. Toate-s vechi şi nouă toate”.
În spectacol e vorba deci despre trecere, nu doar despre trecerea prin spaţiu, ci şi despre trecerea prin vreme. De aceea şi muzicile din spectacolul meu sunt din epoci diferite şi de pe meridiane diferite. Spectacolul nu este un omagiu lui John Lennon, cum s-a tot spus, pentru că adevăratul punct zero al montării este „Lume, lume” al Mariei Tănase, cântec pe care l-am introdus de asemenea în spectacol.
Pentru că eu întotdeauna mi-am imaginat lumea ca pe o masă de oameni fără formă, compusă însă din fiecare privire, din fiecare chip, din fiecare zâmbet, din fiecare rază de lumină care cade pe feţele fiecărei persoane în parte. Aşa cum noi suntem formaţi din unde şi particule, tot aşa şi lumea noastră este formată din atomii care suntem noi: persoana, individul şi, bineînţeles, cuplul, care reprezintă cel mai bine întâlnirea dintre oameni.
Nu doar trecerea, ci şi întâlnirea sunt „personaje” în spectacolul dumneavoastră, nu?
G.C.: Absolut. Întâlnirile pot fi frumoase sau caraghioase, căci viaţa este uneori un bufon care se joacă cu noi de-a baba oarba, altădată noi suntem orbi şi nu vedem că ne-am întâlnit cu cineva care ar fi putut să ne schimbe destinul, alteori trecem pur şi simplu nepăsători unii pe lângă alţii. Viaţa noastră e o continuă trecere. Îţi iei haina şi pleci, ca în poezia lui Topârceanu: „Trec anii, trec lunile-n goană. Și-n zbor săptămânile trec. Rămâi sănătoasă, cucoană, că-mi iau geamantanul şi plec.” Asta a fost şi viaţa mea. Am tot plecat. Prietenul meu Dan Mastacan mi-a spus cândva: „Viaţa ta este ca a lui Mahler. A trebuit să plece în America pentru a fi apreciat în Germania“. (De altfel, voi face un spectacol pe muzica lui Mahler în care va fi vorba exact despre asta, despre eterna plecare, despre eterna trecere. Probabil că „Imagine” este doar un preludiu al acestui spectacol). Asta mi-a fost şi mie soarta. Am tot plecat, dar când pleci de undeva te duci altundeva. Nu doar plecatul e important, ci şi „ajunsul”. În spectacolul „Imagine All The People” oamenii trec unul pe lângă altul, uneori se opresc, alteori nu. „Imagine” e o incitare la imaginaţie şi mi-ar plăcea ca cei care văd spectacolul să-şi imagineze viaţa fiecărui personaj de pe scenă şi să-i contureze mai departe soarta cu mintea, chiar şi după ce cade cortina.
Toate întâlnirile dintre personaje păreau ca nişte mici poveşti de dragoste. Aşa le-aţi gândit?
G.C.: Eu cred că viaţa este făcută numai din poveşti de dragoste. Unele sfârşesc bine, altele rău. Dar mă întreb ce s-ar fi întâmplat dacă Romeo şi Julieta n-ar fi murit. Ar fi fost o nenorocire. O căsnicie care s-ar fi sfârşit poate cu cratiţe-n cap, poate el şi-ar fi găsit o alta mai tânără. Nu ştiu. Tot la Topârceanu revin: „Dacă nu ne-am fi-ntâlnit (Absolut din întâmplare), Tu pe altul oarecare. Tot așa l-ai fi iubit”. După cum vezi, mă tot alimentez din frânturi. Din frânturi de versuri, din frânturi de rime, din frânturi de muzici. Aşa cum este muzica din “Imagine”. Am gândit-o ca pe un caleidoscop, ca pe jucăria aceea din copilărie care probabil că şi pe tine te fascina când erai mică. E fabulos cum bucăţelele de sticlă din acel ochean îşi schimbă locul şi formează noi şi noi modele.
Mozart, John Lennon, Maria Tănase, Janis Joplin şi câte şi mai câte alte muzici adunate într-un cocktail foarte interesant…
G.C.: Da. E un cocktail, e un puzzle, e, dacă vrei, un preş ţărănesc făcut din rămăşiţe. Aşa cum viaţa e făcută din întâlniri şi dez-întâlniri (nu ştiu dacă există cuvântul ăsta, dar hai să-l inventăm noi), din îndrăgostiri şi dez-îndrăgostiri. Mie îmi place mult mai mult să spun că cineva se dez-îndrăgosteşte decât că s-a separat sau s-a despărţit. Noi ne separăm de milioane de ori de câte ceva. În fiecare zi ne separăm de sute de mii de celule din corpul nostru şi uite că, totuşi, continuăm să fim noi înşine, dar nu la fel ca ieri, tot aşa cum apa din râul pe care-l admirăm acum nu este cea pe care am văzut-o acum o secundă şi nici cea pe care o vom vedea mai încolo. Spectacolul meu este despre acest gen de trecere, nu doar prin spaţiu, ci şi prin timp. Dar nu e un spectacol filozofic, ci unul vizual, în care nu am vrut nici un decor, doar lumină şi muzică (desigur că şi acestea pot funcţiona ca un fel de “decor”). Am spus că nu vreau să fac puţin cu mult, ci mult cu puţin. Lumină, muzică şi talentul dansatorilor. Atât. Într-un fel, acesta este un spectacol autobiografic, fără bârfe autobiografice, dar m-am dansat pe mine acolo. M-am văzut multiplicat în fiecare dansator. Spectacolul acesta este unul de autor, nu este doar regizat şi coregrafiat de mine. Tot aşa cum, păstrând evident proporţiile, în filmele lui Fellini până şi Giulietta Masina este tot o bucăţică din Fellini.
Aţi şi dansat, de altfel. La finalul spectacolului, v-aţi descălţat în faţa spectatorilor şi aţi dansat.
G.C.: Da, a fost un moment unic la premieră, căci nu voi veni să dansez la fiecare reprezentaţie, evident. A fost chiar o clipă de “despuiere” în faţa spectatorilor. Mi-am zis: Îmi scot pantofii aşa cum o faci la intrarea
într-un templu grecesc, unde ţi-e ruşine să intri încălţat pentru că acolo până şi pietrele sunt sacre. Eu aş intra desculţ şi în biserici. Să fii “gol” în faţa publicului mie mi se pare nu numai frumos, ci şi necesar.
Cum aţi lucrat cu dansatorii de la Iaşi, unii dintre ei extrem de tineri?
G.C.: Cu dalta. Cu dalta, cu toporul. Ca să-l parafrazez pe Rodin. Când a fost întrebat cum sculptează dintr-un bloc de marmură un elefant, a răspuns: “Foarte simplu. Dau cu dalta până scot tot ce nu e elefant”. Eu lucrez la fel şi cu dansatorii de “religie” clasică şi cu cei de “religie” contemporană. Au devenit nişte secte care pe mine mă enervează. Eu lucrez la fel de greu sau la fel de uşor cu oricare. Cel mai dificil este să-i scot din nişte automatisme şi să-i aduc la sinceritate, să renunţe la orice fel de clişee. Le spun mereu să vadă cât de frumoase sunt fotografiile din revistele de fotbal. Fotbaliştii ăia fotografiaţi pe teren în timpul meciului nu se gândesc să fie frumoşi, să dea bine la cameră, ci sunt sinceri. Aparatul îi surprinde în momentele de adevăr. Dar, în acelaşi timp, recunosc că e foarte greu să fii sincer. Noi, oamenii, trăim într-un soi de ipocrizie ritualică. Până şi politeţea, cu toate regulile ei, este un fel de ipocrizie.
Un alt element important din spectacol este pardesiul. De ce, dintre toate hainele din lume, aţi ales pardesiul ca simbol?
G.C.: Pentru că viaţa toată e o călătorie, o trecere, iar noi suntem trecători pe această “stradă”. Iar trecătorii poartă pardesiu. Pardesiul te acoperă, te apără de ploaie şi de vânt. În plus, pardesiul nu este un simplu palton, îl porţi mai des, îl pui de obicei la trecerea dintre un anotimp şi altul. Iar uneori, când e prea cald, îl scoţi şi îl pui pe umăr. E un gest foarte des întâlnit. I-am rugat pe dansatori încă de la început, chiar dacă nu aveam gata pardesiele, să pună mereu ceva pe umăr. Pentru că gestul este semnificativ în sine. Şi într-o zi când am ieşit de la repetiţii am văzut în faţa teatrului statuia lui Vasile Alecsandri reprezentat cu pardesiul pe umăr.
M-am bucurat foarte tare atunci. “Uite, am avut dreptate! De câtă vreme stă Alecsandri aici cu pardesiul pe umăr şi tot pleacă undeva?”
Şi am observat în spectacol că uneori personajele folosesc pardesiul pentru a se acoperi şi unele pe altele. E un gest de iubire?
G.C.: Da. E vorba de protecţie. În viaţă avem nevoie de mica protecţie, de o atingere pe umăr, de o privire caldă. E foarte important să ştii că ai pe cineva căruia să-i poţi pune capul pe umăr şi să stai pur şi simplu acolo. Nici să plângi, nici să hohoteşti, doar să stai. Contactul uman, atingerea sunt esenţiale. Din fericire, dansul înseamnă contact. Orice duet este un contact. Nu poţi fără. Cei ce dansează un duet sunt ca doi trapezişti care depind unul de altul. Trebuie să se prindă de mână în aer în secunda potrivită. Dacă ratează acel moment, unul cade, iar celălalt rămâne agăţat. Aşa se întâmplă şi în viaţă.
