In mod neobisnuit, in masura in care Romania si-a clarificat statutul international, situatia ei politica interna s-a inrautatit sau continua sa nu fie mai buna. La macro ne-a iesit, la micro ne-am impotmolit. Poate ca aceasta contradictie este explicabila. Dupa eforturi comune pentru atingerea unui scop major, energiile s-au relaxat si au reaparut datele de baza ale culturii politice romanesti dintotdeauna: fragmentare, imposibilitatea solidaritatii pe termen lung, in numele unor scopuri de interes public, divortul dintre interesele paturii suprapuse si restul populatiei.
Cu ceva vreme in urma, citeam o analiza a nereusitei institutiilor si procedurilor occidentale in Bulgaria, de-a lungul ultimilor 18 ani. Concluzia era ca structura demografica, datele istorice si societale ale acestei tari fac ca intelegerile de cumetrie, mai mult decat rigorile contractului social, inertiile spatiului rural, deasupra impulsurilor liberal-urbane, neincrederea cetateanului in proiectul colectiv care depaseste cadrul familial-traditional, relatia interpersonala mult mai activa decat cea intre institutii sau intre cetatean si institutii au facut ca eforturile de occidentalizare a Bulgariei sa fi esuat in buna parte. Concluzia autorului, un german, era ca aceasta tara a intrat in UE si NATO, dar n-a sarit inca peste umbra ei balcanica.
Concluzii asemanatoare sunt valabile si in cazul Romaniei. Desi e o tara mai mare, cu traditii central-europene si occidentale, copiate sau mimate, mai bine documentate, nici Romania n-a reusit sa devina o tara euro-atlantizata. Obiceiul umilirii omului de rand de catre institutii sau prin egoismul clasei privilegiate este inca dominant. Un centralism haotic se face simtit si in organizarea administrativa, si in indiferenta din reflectarea mass-media, politica si culturala a Romaniei nonbucurestene, si in sistemul de legaturi rutiere, feroviare sau aeriene intre Bucuresti si restul tarii, pe de-o parte, si intre asezarile romanesti unele cu altele, pe de alta parte.
Ceausescu, intr-o traditie mai veche a voievodului sultanist, nu si-a dorit iradierea puterii altfel decat dinspre centrul temut, chiar abstract, faraonizat in Casa Poporului (denumire riguros improprie, prin beneficiari, dar amar-ironic potrivita prin sacrificii si costuri umane) si ilustrat de precaritatea infrastructurii de comunicare cu restul tarii si al lumii.
Pana azi, nu doar ca Romania are cele mai putine si proaste drumuri din Europa, dar legaturile dintre marile ei orase se fac, sau nu se fac, decat prin Capitala. Targu Mures este mai bine conectat prin linii aeriene cu Budapesta decat cu Bucurestiul, in timp ce traversarea metropolei romanesti la ore de varf, chiar in aceste zile, dureaza mai mult decat zborul care leaga acelasi oras de Paris.
De unde vine aceasta grava incapacitate de modernizare? Este ea o fatalitate? Sunt vinovati doar oamenii politici? Trecutul istoric, cu toate invariabilele lui, ne tine ostatici?
N-am raspunsuri sau poate ele nici nu exista. Putem insa formula, aproape la intamplare, cateva ganduri. Unul dintre pasii siguri ai iesirii din acest marasm ar fi o dorinta mai mare, mai sustinuta, de aplicare a regulilor lumii europene. Acolo regula de baza este ca servirea cetateanului prin functia publica, administrativa sau politica are prioritate fata de castigarea avantajelor personale, provenite din aceasta, de catre detinatorii ei. O alta regula, aplicata rapid de croati si turci, cu mult inainte de a intra in UE, este constructia, cu orice pret, in ritmul cel mai rapid posibil, a infrastructurii de autostrazi.
O tara cu o capitala in care nu mai poti sa te misti aproape ca se bucura degeaba de libertatea de deplasare a locuitorilor ei in Europa.
S-a vorbit in ultimii ani de pacturi sau intelegeri transpartinice, consumate sau dezirabile: pentru intrarea in NATO, pentru intrarea in UE, pentru educatie, pentru sanatate etc. Primele doua au reusit doar pentru ca vointa si silinta partenerilor straini au fost mai consistente decat ale noastre. De ce oare nu reusesc sa stabileasca politicienii romani un pact simplu, dar fundamental: al functionarii democratice corecte a statului? Un presedinte ales de popor sau de parlament, providential sau autoritar, auxiliar sau protocolar? Regula ar fi: sau-sau, nu si-si. Un parlament alcatuit din oameni cunoscuti, carora li se poate face rusine cand mint sau fura, sau din liste-camuflaj pentru briganzi partinici? Da sau nu, nu si-si. Raspunsul la aceste intrebari este in prezent la fel de amanat precum terminarea autostrazii Bucuresti-Constanta.
Alte reguli simple. Alegeri anticipate atunci cand sistemul politic se gripeaza, nu conteaza din vina cui. Guvern de tehnocrati atunci cand, indiferent de motive, guvernele politice nu mai pot sau nu mai vor sa administreze statul in beneficiul celui mai mare numar de cetateni. Strategii pe termen lung, altele decat repararea strazilor cand se surpa cu cai sau copii, inlocuirea conductelor de gaz inainte de a arunca blocuri in aer. Marim numarul de ambulante pentru cel mai mare numar de victime cardiovasculare din lume sau schimbam viata in bine a oamenilor? Ne retragem din Irak cand i se pune pata vreunui diletant bonapartist, intamplat in functia de ministru al Apararii, sau discutam calm, pro si contra, cu mamele si cu tatii, inainte de moartea viitorului militar?
Deocamdata, nici regulile, nici viziunile nu exista sau, daca exista, nu sunt aplicate.
In aceasta situatie vom reusi sa fim prima tara europeana infranta in inutile razboaie interne, in timp de pace, spre stupefactia si neputinta celor mai puternici si generosi aliati.
