Ministrul Agriculturii, Valeriu Tabără, este un personaj simpatic. Iese la conferinţe de presă şi raportează producţii. Se pare că în acest an avem o producţie mare de grâu. Oficial sunt 6,8 milioane de tone, dar – ne asigură domnul Tabără – de fapt depăşeşte 8 milioane de tone, pentru că restul nu e declarat de producători. Tot domnul Tabără avertizează „ca rapiţa să nu fie semănată mai repede decât legat de mersul vremii. Degeaba ai semănat şi stă în pământ”. Acum, că am fost avertizaţi de la guvern să nu cumva să semănăm rapiţa prea repede, să trecem la contextul general. E de bine: România redevine grânar, avem un disponibil pentru export de 4 milioane tone de grâu. Ura!
Ce e în neregulă în povestea de mai sus? Sunt sigur că cei mai mulţi dintre români, hrăniţi cu mitul „România – grânarul Europei”, nu văd nimic în neregulă. Dimpotrivă, avem un ministru energic şi priceput, omul ştie când se seamănă rapiţa în mod ştiinţific, e clar că le are cu agricultura. Dar, dincolo de asta, nu e deloc bine: e un peisaj de ţară subdezvoltată. De ce avem o producţie mare de grâu? Pentru că a plouat. Care este meritul guvernului? Dacă nu a angajat nişte paparude să danseze pentru ploaie astă-primăvară, nu are nici un merit. Bun, dar e normal ca oamenii să fie bucuroşi dacă avem producţie bună, nu? Da, este normal. Ce nu este normal e să facă politici agricole care să se bazeze pe ploaie. Problema cu ploaia este următoarea: nu e numai la noi. Dacă în România a fost un an ploios, la fel a fost şi în Ucraina, Polonia, Bulgaria, Ungaria. Ce înseamnă asta? Că dacă România a făcut mult grâu în acest an, la fel au făcut şi ucrainenii, polonezii, bulgarii şi alţii. Asta înseamnă că e mult grâu pe piaţă, asta înseamnă că preţul grâului va scădea. Asta înseamnă că nu e mare brânză să exporţi patru milioane de tone de grâu ieftin, ar fi acelaşi lucru dacă ai exporta trei tone, la preţ mai mare. Redevenim exportator de grâu, sare ministrul Tabără de bucurie. Şi ce dacă?
Nu se schimbă nimic serios cu agricultura noastră, pur şi simplu avem mult grâu anul acesta şi atât. Guvernul ar trebui să facă politici pentru ca valoarea adăugată a producţiei să crească. În loc să ne propunem să exportăm mai mult grâu, ar trebui să ne propunem ca acest grâu să fie prelucrat mai mult în ţară. Sau să încurajăm ţăranii să cultive plante cu valoare mai mare per suprafaţă (un hectar de legume face mai mult pentru familiile care îl cultivă decât unul de grâu). Ne-am apucat acum să oprim la graniţă importurile agricole din Olanda (sper că asta nu e o măsură de pedepsire a Olandei pentru veto-ul la Schengen, dacă ne apucăm de războaie comerciale cu ţări din UE tragem cuiul la o grenadă care ne va exploda în faţă). Ce importuri supracontrolăm din Olanda?
Flori, seminţe îmbunătăţite. Dar de ce nu exportă Olanda grâu? Cum de sunt olandezii atât de fraieri? Răspunsul e simplu: olandezii au o agricultură cu mare valoare adăugată, exportă plante de nişă, nu cereale. De fapt, importă cereale pentru a creşte vaci, din care fac mezeluri şi brânzeturi sofisticate. Pe care ni le vând nouă, care suntem tare mândri că am făcut mult grâu. Ce înseamnă asta? Că olandezii nu au nevoie de paparude ca să fie mari exportatori agricoli. Pur şi simplu, nu contează dacă plouă sau nu, au un lanţ de producţie complex în care materia primară, adică cerealele, contează doar puţin. Noi am rămas la faza de plouat – făcut cereale – exportat cereale – rugat la Cel de Sus să plouă şi anul viitor.
Problema de fond a agriculturii româneşti este acest primitivism, ne bazăm pe exportul de cereale. Tendinţă care a fost încurajată în mod tradiţional de guvernele româneşti, atât cele din perioada interbelică, dar şi cele comuniste şi postcomuniste. Din punctul de vedere al unui ministru, e cel mai simplu lucru de făcut: ies bani rapid din cereale. Asta dacă, evident, ai noroc să plouă. Dacă nu ai noroc, nu faci bani. Să dezvolţi politici complicate care să crească valoarea adăugată ia timp, răbdare şi depinzi de mulţi alţi factori.
În plus, nu învăţăm nimic din istorie. „România, grânarul Europei” e doar un mit care alimentează o gândire păguboasă: dependenţa noastră de exporturile de cereale a creat o capcană a subdezvoltării. Profesorul Bogdan Murgescu a demonstrat asta într-o carte despre care am mai vorbit aici: „România şi Europa – Acumularea decalajelor economice (1500-2010)” – Polirom, 2010. Până la primul război mondial, cerealele reprezentau două treimi din exporturile româneşti. Asta nu a ridicat satul românesc, dimpotrivă. Am rămas cu o agricultură primitivă, dominată de loturi mici ţărăneşti şi moşii boiereşti foarte mari. Exportul de materii prime şi dependenţa de preţul extern al acestora au făcut ca niciodată aceste exporturi masive să nu însemne o şansă la dezvoltare. România a crescut producţia, dar preţul mondial era în scădere. Drept urmare, România a crescut şi mai mult producţia. Degeaba. Cam aceeaşi poveste cu care se laudă acum Valeriu Tabără.
Culmea este că ne-am întors în timp: avem iar două agriculturi, una foarte fărâmiţată şi una de mari latifundiari. Când ne lăudăm că „exportăm”, asta înseamnă că aceşti mari latifundiari exportă. În situaţia fericită în care plătesc taxele (iar evaziu-nea este foarte mare în agricultură), asta înseamnă că încasăm uşor nişte bani anul acesta şi atât. Ţăranii rămân la fel de săraci pentru că ei nu pot intra în circuitul de export de cereale, agricultura rămâne tot subdezvoltată, iar guvernul se roagă să plouă şi anul viitor. Bazaconiile pe care le aud la televizor, că România ar putea hrăni 80 de milioane de oameni, sunt doar atât: bazaconii. Funcţionăm pe o piaţă europeană comună în care lupta este pentru ocuparea nişelor cu cea mai mare valoare adăugată. Cei care exportă flori, caşcaval şi paste preambalate depind mai puţin de vreme şi creează locuri de muncă pentru fermieri şi pentru industria agricolă proprie. Cei care exportă grâu şi rapiţă depind de ploi şi plătesc ajutoare sociale ţăranilor proprii. Cu alte cuvinte, fugim pe cel mai prost culoar cu putinţă. Şi ne mai şi lăudăm cu asta.
Soluţii? Cum ziceam, sunt mai degrabă complicate. Trebuie să umblăm la problemele sociale şi microeconomice ale satului. Dar dacă scopul nostru e să facem grâu pentru export, asta înseamnă că orientăm puţinele resurse în direcţii perdante. Colegul meu Lucian Luca tocmai a publicat un raport în care pledează pentru continuarea rentei viagere – CRPE Policy Brief nr. 11 – „Cum putem resuscita renta viageră? Ca o măsură compatibilă cu Politica Agricolă Comună” (scris împreună cu cercetătoarea franceză Marie Luce Ghib, care a scris o teză de doctorat despre transformarea agriculturii româneşti). Pentru că guvernul român nu a făcut demersurile necesare, după cei trei ani de graţie după aderarea la UE, nu se mai primesc dosare noi în plată pentru renta viageră. Asta deşi, demonstrează raportul, renta a avut efecte: a încurajat ieşirea din producţie a celor în vârstă, a pus terenuri la dispoziţie fermierilor tineri. Care fermieri, în zona agriculturii de mijloc, se concentrează în mod natural pe producţiile cu valoare adăugată mare, pentru că aşa îşi pot întreţine familiile. Lucian şi Marie Luce propun câteva soluţii pentru ca renta viageră să continue şi pentru a fi integrată în Politica Agricolă Comună a UE, care acum se reformează. Acest gen de obiectiv pe termen lung contează mult mai mult decât producţia pe anul acesta la grâu.
Cristian Ghinea
este director al Centrului Român
de Politici Europene
