În Guvernul Cioloș, despre care umblă vorba că administrează, dar nu și guvernează, a venit vremea mazilirilor. Ales pentru decapitare este Ministerul Culturii, unde Vlad Alexandrescu nu a făcut mai nimic, făcând multe, sau a făcut prea mult pentru a fi destul. Nu mă țin aici de cimilituri, ci sintetizez opiniile din jurul meu.
Despre Vlad Alexandrescu ca persoană oficială prietenii aduc argumente prietenești, relativ irelevante (că, în calitate de intelectual specializat în câmpul lui, este „eminenke“ și că e băiat de ispravă, cu studii în străinătate), ori argumente ministeriale din repertoriul mediocrității aurite (nu a făcut porcării mai mari decât antecesorii lui, e de ispravă fiindcă altul mai de ispravă nu avem etc.).
Problema, una dintre probleme, în această infinit repetabilă situație este ce se poate aștepta rezonabil de la un ministru; până când vom mai pune pe seama unei persoane – fie ea și din capul unei ierarhii – salvarea ori scufundarea unui întreg domeniu? Ambele chestiuni duc la o problemă sistemică a României ultimului sfert de secol: sunt miniștrii simpli pioni pe o tablă de șah unde altcineva este mâna care face politicile? Dacă da, este vorba despre simpla operațiune de a deplasa mai sus responsabilitatea stabilirii liniilor de acțiune și a conduitelor efective din politicile curente? Unde: în dreptul premierului? La președinte? În altă parte?
Asta pe de o parte… Pe de alta, suntem, noi, românii – așa cum, de altfel, sunt persoane și instituții străine care o cred – niște oligofreni constituționali, incapabili să construim o politică întemeiată pe niște instituții, să le înzestrăm pe acestea cu coduri de bune practici, să le stabilim niște obiective coerente și să urmărim aceste obiective în mod persuasiv, de la un an la altul, de la o decadă la alta și, dacă trebuie, de la o generație la alta? De prea multe ori – și la multiple niveluri, de la tarabă la palat – lumea așteaptă, prin țărișoara noastră, totul, de la omul providențial.
S-ar putea crede că este o moștenire romantică provenind dinspre filosofia engleză a lui Thomas Carlyle, unde eroii sunt motoarele care împing civilizația înainte. Ori se poate interpreta ca o reacție la marxismul aglutinant, unde numai masele (ori mai ales ele) decid marșul istoriei pe căile pe care a apucat-o. Ardelenii au crezut în „bunul împărat“ și amabilitățile lui față de amărâți, iar regățenii, pesemne, în milosârdia voievodală. Altfel cum să interpretez faptul că un partid social-democrat, deci de stânga, pășea în noul mileniu în fața națiunii cu un program de milostenie la adresa copiilor precum „Cornul și laptele“? România pare, prin asemenea formule de inventivitate în ingineria socială, câmpul de confirmare a teoriei unui istoric francez contemporan despre îndelungata medievalitate. I-aș aduce acestei teze un singur amendament pornind de la cazul patriei noastre: aici medievalitatea pare eternă, nu îndelungată.
Demisia unui personaj-cheie dintr-un anumit moment al actualității ar fi, care va să zică, prilej de recădere în haos, conspirație infectă, dovadă de eșec grandios, moment de doliu național. Propensiunea noastră către caragialism și – vorba lui Mircea Iorgulescu dintr-un eseu memorabil – către „marea trăncăneală“ nu poate fi trecută cu vederea când faci un asemenea bilanț.
Marile contribuții vladalexandresciene la prezervarea și dezvoltarea mediului nostru cultural ar ține de includerea Roșiei Montane pe lista Monumentelor Istorice, inițierea Codului Patrimoniului (mereu promisă, întotdeauna amânată), de dinamicile litigioase din educație (finanțările școlilor doctorale și limitarea influenței unor universități), de reconsiderarea raporturilor dintre „independenți“ și „instituționalizați“ în materie de operatori culturali. Ce constat eu este însă că nu actualul ministru a inițiat mișcarea civică legată de Roșia Montană, rezumându-se să se facă ecoul cuceririlor activismului cetățenesc în chestiunea dată; că inițierea Codului Patrimoniului, o necesitate amânată, nu înseamnă și finalizarea și adoptarea acestuia, după cum nici încheierea respectivului proiect nu trebuie să depindă de păstrarea sau schimbarea unui ministru, de vreme ce reprezintă o necesitate socială (altă problemă este însă câtă memorie culturală manifestă societatea noastră însăși, de vreme ce au fost demantelate cetăți și conace întregi, iar fațadele de importanță istorică ale clădirilor au fost înlăturate mereu, la scară națională, sub privirile blânde ale administrațiilor locale și naționale); că problema doctoratelor este departe de a fi fost soluționată de ministrul actual și că ea se leagă în primul rând de legarea acestei activități nobile de cercetare de subfinanțarea cercetării românești, în general, și de condiționarea accesului la funcții de deținerea doctoratului, în particular. În fine, câtă vreme mahării vor dori să își blindeze carierele prin diplome superioare și prin false competențe intelectuale, și universitățile, de stat ori private, vor fi vulnerabile, autonomia lor financiară fiind limitată, iar cuvântul politicienilor contând enorm mereu.
Cât despre chestiunea accesului mai echitabil la finanțări, nici ea nu a fost pusă întâia oară sub acest ministru (cele trei oferte necesare competiției pentru un proiect ori licitațiile publice cu regulile lor având deja o frumoasă vechime postcomunistă la noi și tinzând să se conformeze modelului european). Să sperăm că va fi ameliorată și în viitor, încă mai abitir, chiar dacă prin asta nu m-aș grăbi să cred că sectorul de stat trebuie demantelat numai fiindcă e de stat (problema, și aici, este ca statul să reprezinte eficient și legitim interesele cetățenilor săi).
Nu contest și nu afirm că dl Vlad Alexandrescu ar fi un ministru mai breaz ori mai slab decât alții din câți am avut și avem. Impactul și relevanța activității lui sunt însă diluate, ezitante. În fapt, cetățeanul la asta ar trebui să fie atent, nu dacă ministrul de performanțe ezitante este înlocuit cu altul la fel ori mai rău de un premier care, în virtutea mandatului lui, încearcă să amelioreze calitatea prestației cabinetului pe care îl conduce. Ceea ce interesează, cred, ar fi efectul acțiunii ministeriale, consecvența în fața scopurilor, transformarea mai decisă a unui curs în fluxul necesar dezvoltării culturale. Că Tică nu e Gică și Gică nu e Tică nu e neapărat grija noastră.
