Sunt gesturi in viata politicienilor care le distrug pe veci cariera si credibilitatea. Cind a lustruit clantele Antenei 3, spunind ca “libertatea de exprimare in media nu poate fi suprimata pentru banale motive administrative”, presedintele Iohannis a facut pasul fatal spre prapastie. Putin probabil sa mai iasa vreodata de acolo. Motivul e de domeniul evidentei si e un mare semn de intrebare ca nu l-a intuit inainte de a deschide gura.
Mare parte din electoratul lui a perceput trustul patronat de turnatorul si penalul Voiculescu drept un rau major in societate, o toxina care a infestat spatiul public producind grave distorsiuni. Votul negativ impotriva lui Ponta, cel care l-a facut presedinte pe Iohannis- daca isi face iluzii ca a stirnit vreun entuziasm prin calitatile si carisma sa, ar face bine sa se uite mai cu atentie la rezultatele din primul tur- a fost implicit si un vot impotriva acestei televiziuni. A fost si un vot contra atacurilor mizerabile la justitie si magistrati ale Antenei 3, un protest surd impotriva subminarii repetate a statului de drept.
Sa nu fi inteles Iohannis acest lucru? N-ar fi fost chiar atit de complicat, totusi, scria pina si in MCV-ul din 2012. Cind arunci in derizoriu o hotarire definitiva a unei instante, asimilind-o unui “banal act administrativ”, este semnul unei neintelegeri profunde, de esenta a ceea ce reprezinta justitia. Inseamna ca efectiv esti din categoria celor care mimeaza, cu mai mult sau mai putin talent, respectul si sustinerea pentru independenta actului de justitie si principiile democratice, dar care in forul lor interior le dispretuiesc si urasc. Sa i se traga asta presedintelui de la casa din Sibiu pierduta in instanta, de la prieteniile cu penali ca Voiculescu si diversi fruntasi liberali? Sau, mai degraba, este vorba de o comoditate intelectuala combinata cu o superficialitate si suficienta care il impiedica sa-si inteleaga rolul si functia, altfel decit din perspectiva fastului, imaginii si a protocolului? Greu de spus, dar ceva e putred in gindirea lui Iohannis.
Citește continuarea textului în Revista 22.
