Nu avem decât să ne dorim un preşedinte sau o preşedintă decenţi, competenţi, occidentalizaţi şi dornici să facă istorie, fără ieşirile populist-autoritare ale lui Băsescu. Dar categoric şi fără diletantismul penibil, infatuat, agresiv şi periculos pentru viitorul european al României întruchipat de Antonescu.
Spre deosebire de anii învrăjbirilor noastre în condiţiile unor opţinui dramatice: 1990 (Piaţa Universităţii, protestele maraton împotriva tendinţei spre monopol politic al FSN1, prima mineriadă), 1991 (proteste şi a doua mineriadă), 1996 (tensiunile create de schimbarea regimului PDSR2 cu regimul CDR3), 1999 (a treia mineriadă), 2000 (ascensiunea periculoasă a extremismului naţionalist), noua învrăjbire, cea din anul 2012, este mult mai dureroasă în plan personal. Toate schismele anterioare îi regăseau pe „ai noştri” (prieteni, părinţi, fiice şi fii, studenţi) cam pe aceeaşi poziţie de fond. Acum avem neaşteptata, dezamăgitoarea şi dureroasa experienţă că, după ce am constatat împreună că „ai noştri” nu există, nu mai suntem deloc la fel de consensuali, noi între noi, în privinţa „croitului altei sorţi”.
Oamenii se întâlnesc şi se tatonează îngrijoraţi: oare ce a făcut mama, fratele, prietena mea de o viaţă, studenţii şi coechipierii mei la referendum? Să ocolesc subiectul ca să nu ne certăm sau să rupem o dată pisica? O parte dintre noi, adesea cea mai dragă, spune că are reacţii viscerale când aude de Băsescu. Îl detestă cu o ură lichefiată, ruşinată şi scârbită. Face vinovată cealaltă parte dintre noi că, prin neparticipare, le menţine in integrum toată sursa frustrării, urii şi revoltei. Eu sunt unul dintre vinovaţi, alături de ceilalţi aproximativ 7,5-8 milioane care nu au mers la vot, plus 1,5 milione, cei care au spus NU, că am sabotat schimbarea, că vrem să readucem „cnutul” băsescian. Eu, care mai an scriam studii despre decăderea democraţiei spre limita pur electoralistă şi despre faptul că trăim între campanii populiste şi guvernări autoritare. Eu, care am semnat petiţia la CNCD când Băsescu a jignit o jurnalistă în limbaj rasist şi sexist. Eu, care în 2009 l-am votat pe Antonescu în turul I şi pe Geoană în turul II, ca mai toţi amicii şi studenţii apropiaţi mie. În fine, eu, care am fost dur admonestată de preşedintele Băsescu pentru interpretările critice făcute Raportului Comisiei Prezidenţiale despre riscuri sociale şi la fel de tăios pusă la punct atunci când am susţinut că votul uninominal este catastrofal pentru coagularea ideologică a partidelor, pentru politica de cadre calificate şi pentru reprezentarea femeilor.
În condiţiile pomenite, cum am putut să fac aşa ceva? În cel mai bun caz, foştii doctoranzi îmi spun că mă înţeleg, dar că ei sunt utilitarişti pragmatici în opţiunile lor, nu deontologişti încăpăţânaţi: „Să-l dăm întâi jos pe nenorocitul de Băsescu şi PDL şi apoi vedem noi de ce sunt în stare şi ceilalţi!”. Nu au iluzii mari, dar nici nu cred că pot tranşa net între opţiuni: „PDL-USL – aceeaşi mizerie!”. Au îngheţat în Piaţa Universităţii (iarna lui 2012) pentru asta. Au legitimitatea lor. Dar să începem cu „Jos Băsescu!”.
Citeşte continuarea în Revista 22.
