A cum 20 de ani, imediat după reunificarea Germaniei, revistele franceze erau pline de caricaturi ale cancelarului Helmut Kohl purtând tradiţionala cască militară cu ţepeluş din vremea prusacilor. Noua Germanie era percepută ca ameninţare pentru echilibrul european. Germania era pur şi simplu din nou „prea mult”.
Ambiţiile geopolitice germane, se credea, vor tinde către o personalitate mai accentuată, proporţională cu populaţia ţării şi dinamica economiei sale. Era doar o chestiune de timp, gândeau oamenii, până când „problema germană” va bântui din nou Europa, la fel ca între 1871 şi 1945.
În mare parte, Helmut Kohl a perpetuat această imagine, pe care a folosit-o pentru a-şi convinge omologii europeni că ar face bine să includă mai repede Germania într-o Europă integrată. De fapt, acest raţionament a dus la crearea monedei euro. De dragul vocaţiei sale europene, Germania s-a declarat gata să-şi abandoneze populara deutsche mark, moneda care a însoţit şi a simbolizat spectaculoasa renaştere economică şi stabilitatea socială din perioada postbelică.
Astăzi însă nu excesul ambiţiilor Germaniei ameninţă Europa, ci mai curând lipsa lor. Poate că Germania rămâne „prea mare” pentru alţi europeni, dar noua „problemă germană” e că ţara îşi doreşte prea puţin. Nu visează nici să domine Europa, nici s-o conducă prin forţa exemplară a calităţii politicilor sale. Ambiţia secretă şi nu prea a Germaniei este să devină o Magna Helvetia, o Mare Elveţie – prosperă, stabilă, neutră şi, în ultimă instanţă, irelevantă.
Un asemenea vis este, evident, o greşeală. Elveţia poate fi Elveţia pentru că e înconjurată de mediul paşnic al Uniunii Europene. Una e ca ţări europene mai mici să-şi dorească să fie ca Elveţia, alta când o asemenea aspiraţie izvorăşte din inima Europei, dintr-o ţară care era odinioară văzută drept cel mai silitor elev al UE.
Aşadar, ce nu a mers? Ascensiunea euroscepticismului în Germanaia este o nouă întorsătură în procesul de normalizare a ţării. O dată ce au apărut noi lideri politici, care nu au fost martori la consecinţele terifiante ale celui de-al doilea război mondial, era inevitabil ca legătura emoţională a Germaniei cu misiunea sa europeană – născută din vinovăţie şi încercarea de mântuire – să dispară gradual.
Înainte să viseze la o Magna Helvetia, Germania a trecut o perioadă scurtă printr-o fază în care se vedea o „a doua Franţă” – o ţară dominată de căutarea interesului naţional, cu Europa ca simplă continuare prin alte mijloace a acestei căutări. Dar curând Elveţia a devenit mai întâi un punct de referinţă pentru liderii germani, iar apoi un model explicit şi periculos.
Referendumul nu e pentru Germania ce e pentru Elveţia, adică un mod firesc de guvernare. Dar în toate problemele majore – şi nu doar din cauza slăbiciunii politice – liderii germani au făcut din opinia publică o busolă a politicilor pe care le adoptă. Acest derapaj spre populism există astăzi peste tot în Europa, dar e cu atât mai dăunător, cu cât afecteaza locomotiva Europei.
E drept că opinia publică germană nu e neapărat pe un drum greşit atunci când denunţă comportamentul iresponsabil, care a împins Grecia în criza ei actuală. Iar germanii nu sunt iresponsabili nici atunci când, după dezastrul japonez de la Fukushima, resping energia nucleară – una diferită de celelalte surse şi cu un risc de o magnitudine mult mai mare – cu şi mai multă vigoare. Şi nici nu e nepărat lipsit de înţelepciune să-ţi exprimi dubiile faţă de raţiunea unui angajament total în Libia fără a cunoaşte foarte bine de ce forţe dispun loialiştii lui Muammar Gaddafi sau rebelii, asta chiar dacă politica Germaniei rezultată din aceste dubii a fost formulată de o manieră mai curând naivă şi neprofesionistă.
Problema e că politicile care reflectă un răspuns quasi-automat la dictatul de moment al opiniei publice din Germania nu reprezintă un tot coerent. Celebra expresie din Franţa renascentistă, „ce-şi doreşte femeia, Dumnezeu vrea” a devenit „ceea ce doreşte poporul, politicienii fac”.
Nicăieri această tedinţă de trecere de la responsabilitate pedagogică la populism demagogic nu e mai îngrijorătoare ca în Germania. Ţara europeană cu cea mai numeroasă populaţie şi cea mai mare economie nu îşi poate baza politicile doar pe opinia publică, fără să dăuneze şi mai mult performanţei UE în ansamblu.
Germania nu a fost niciodată mai puternică în Europa ca acum – şi nu a avut niciodată mai puţine ambiţii pentru Europa. Şi totuşi Europa nu poate avea succes fără ca Germania să rămâne profund europeană.
Problema depăşeşte actuala conducere a Germaniei, deşi e clar că slăbciunea tot mai pronunţată a acesteia nu ajută. Calea Germaniei reflectă în mare parte o evoluţie structurală care defineşte modul în care ţara priveşte astăzi spre Europa.
Ieri, Europa era soluţia pentru Germania; azi, a devenit problema. Ieri, Europa garanta că Germania nu se va mai rătăci niciodată; azi ea este impedimentul care ameninţă stabilitatea financiar-economică a Germaniei, obţinută cu mare greutate.
Provocarea majoră a Europei e să ţină aprinsă flacăra europeană în Germania. Cu cât mai distantă şi neutră devine atitudinea Germaniei faţă de proiectul european, cu atât mai mult partenerii ei, în special Franţa, trebuie să acţioneze ca europeni responsabili şi implicaţi. Poate că nu va fi suficient, dar fără acest tip de acţiune nu se poate face nimic. Sau, urmând linia dată de Germania, o Magna Helvetia pan-europeană va deveni cumva ultima ambiţie europeană?
DOMINIQUE MOISIESTE AUTORUL CĂRŢII „THE GEOPOLITICS OF EMOTION”.
COPYRIGHT: PROJECT SYNDICATE, 2011.
WWW.PROJECT-SYNDICATE.ORG
PODCAST (ÎN LIMBA ENGLEZĂ):
HTTP://MEDIA.BLUBRRY.COM/PS/MEDIA.LIBSYN.COM/MEDIA/PS/MOISI66.MP3
