Mă gândesc de ceva vreme să scriu un text despre datoriile pe care le avem față de părinții noștri, dar și față de copiii noștri, dar și față de noi înșine. Până la urmă, care este sensul unei generații? Cred că un răspuns corect ar suna cam așa: o generație trebuie să asigure prezentul și să pregătească viitorul pentru generațiile care vin. Îmi spun, amuzat, că propoziția mea seamănă întrucâtva cu definiția dezvoltării durabile: să pregătim o lume curată pentru viitor, având grijă să nu îi consumăm acesteia resursele. Să îi lăsăm posibilitatea să crească lucrurile făcute de noi sau să își construiască propria lume după dorința ei.
Pare simplu, dar societatea românească nu funcționează așa. Generația mea, a celor care muncesc azi în România sau oriunde altundeva în lume, trăiește după reguli paradoxale și răspunde pentru prezent, răspunde pentru viitor, dar răspunde la fel de ferm și pentru trecut. Reglajele sociale, componentele care ar fi trebuit, adunate, să dea un sistem coerent și valid pentru desfășurarea vieții sunt anapoda. De fapt, am trăit douăzeci și șase de ani cu iluzia că putem deveni normali, iar acum, când intră oboseala și în oasele noastre și ne uităm puțin în urmă, numărăm sacrificii.
Am să scriu o frază controversată, pe care mi-a spus-o, mai demult, un prieten de la țară: Mama mea are pensie de patru sute și ceva de lei și nu ar putea trăi fără ajutorul meu. Iar eu, am sau nu am chef, trebuie să tai ceva din cheltuielile mele ca să mă pot duce în fiecare dimineață să îi duc o pâine. Acum câțiva ani, cuvintele au sunat meschin. Și tot el îmi spunea, după ce revenise de la muncă din Europa civilizată: Orice aș face, mama mea nu poate călători prin alte țări, așa cum fac pensionarii din Vest care vin cu autocarul să viziteze mânăstirea de la noi.
Dar cum a trăit mama ta în perioada în care ai fost plecat? – am întrebat. Am trimis bani acasă lună de lună și, când era în putere, se ducea ea la cumpărături, iar când nu – apela la câte-un vecin. Dar am stat stresat de grija ei, a mai spus prietenul meu de la țară.
El nu are copii. Voi scrie eu acum o propoziție care poate naște controverse: dacă ar fi avut copii și nu ar fi avut destui bani și pentru ei, și pentru el, și pentru mama lui, la ce ar fi renunțat?
Când a fost ales președinte, în 1996, una dintre primele declarații ale lui Emil Constantinescu a fost aceea că s-a terminat cu generațiile de sacrificiu. Am presupus atunci că vorbea despre faptul că ne vom regăsi bucuria de a trăi, că vom fi mulțumiți, că luminița de la capătul tunelului (declarația premierului de atunci, Victor Ciorbea) se va face tot mai mare pe măsură ce vom ieși din tunel. Au trecut douăzeci de ani de atunci, noi am rămas în tunel, iar sistemul care l-a debarcat pe Emil Constantinescu ne ține cu strășnicie în negură.
Zilele trecute, în autobuz, o bunică povestea cu nepotul ei adolescent despre vremea comunistă. Ca să fie convingătoare, a întrebat: Cum crezi că e mai bine, să ai bani și să nu ai ce să cumperi din magazine, sau să fie vitrinele pline, dar să nu ai destui bani ca să cumperi ce îți trebuie? S-a iscat o conversație generală, cu multe opinii divergente. Nimeni însă nu a spus că nu e bine nici așa, nici așa.
Câteva milioane de români sunt la muncă peste granițe. Valoarea banilor trimiși în țară este uriașă, câteva miliarde de euro pe an. Alte câteva milioane muncesc în țară. Cu excepția Bucureștiului, un oraș viu și cu multe resurse economice, România e în tunel. Sigur, sunt oameni potenți, care au tot ce le trebuie, sigur, sunt oameni muncitori care se gospodăresc bine, sigur, sunt oameni care au moștenit câte ceva de la părinți și au avut o bază pe care să mai pună și ei ceva. Dar majoritatea românilor trăiesc prost. Conform statisticilor oficiale, doi din cinci români sunt foarte săraci. 8,5 milioane de români trăiesc, conform INS, în risc de sărăcie și excluziune socială. Suntem primii în clasamentele europene la acest nefericit capitol.
Suntem o generație strânsă de umeri între mai multe lumi, iar abandonul oricăreia dintre lumile care ne fac bucăți ar însemna să renunțăm să ne mai ajutăm părinții sau co-piii. Ar însemna să ne acceptăm degradarea în întregul ei. Am acceptat suficientă degradare venită din zona celor care spun că ne conduc, din partea celor care ne fură, din partea celor care ne sfidează prin incultură.
Așa se întâmplă, prezentul sărac sclipește din când în când grobian și gol. Asta ni se întâmplă și asta suntem: o generație în șpagat, îmbrăcată într-o haină care strânge până ne sufocă…