În această duminică se sărbătoresc Floriile, una dintre cele mai importante sărbători creştine, comemorată întotdeauna în ultima duminică dinaintea Paştelui. Praznicul este strâns legat de un eveniment menţionat de către toate cele patru Evanghelii (Marcu 11:1–11, Matei 21:1–11, Luca 19:28–44, Ioan 12:12–19): intrarea triumfală a lui Iisus în Ierusalim în zilele dinaintea patimilor, după ce îl înviase din morţi pe prietenul său, Lazăr.
„Adoua zi, mulţimea multă, care venise la sărbătoare, auzind că Iisus vine în Ierusalim,
Au luat ramuri de finic şi au ieşit întru întâmpinarea Lui şi strigau: Osana! Binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului, Împăratul lui Israel!
Şi Iisus, găsind un asin tânăr, a şezut pe el, precum este scris:
„Nu te teme, fiica Sionului! Iată Împăratul tău vine, şezând pe mânzul asinei“.
Acestea nu le-au înţeles ucenicii Lui la început, dar când S-a preaslăvit Iisus, atunci şi-au adus aminte că acestea I le-au făcut Lui.
Deci da mărturie mulţimea care era cu El, când l-a strigat pe Lazăr din mormânt şi l-a înviat din morţi.
De aceea L-a şi întâmpinat mulţimea, pentru că auzise că El a făcut minunea aceasta.
Tradiţii de Florii
Deşi este post, în această zi de mare sărbătoare, este dezlegare la peşte.
În ajunul Floriilor, pe vremuri, se efectua un ceremonial complex, structurat după modelul colindelor, dedicat unei zeităţi a vegetaţiei numită Lazăr sau Lăzărica. O fată, numită „Lăzăriţa“, se îmbracă în rochie de mireasă. Aceasta, împreună cu alte fete cu care formează o mică ceată, colindă pe la casele gospodarilor.
Un text dobrogean foarte vechi completează scenariul ritual al morţii şi înmormântării cu învierea şi prefacerea lui Lazăr în flori, moment culminant marcat printr-o horă a colindătoarelor. Originea obiceiului ar trebui căutată într-una din formele trace ale cinstirii lui Dionysos care avea loc la începutul primăverii, strâns înrudite cu cele din antichitatea greacă despre Adonis şi Afrodita, Attis la frigieni, Osiris la egipteni, în care baza scenariului ritual era moartea violentă a zeului, bocirea zgomotoasă în grup, iar în final învierea lui concomitent cu „învierea“ vegetaţiei. Sărbătoarea Floriilor aduce o serie de practici populare legate de cultul morţilor: pomeni, înfigerea ramurilor de salcie în morminte, amenajarea şi curăţirea mormintelor. Ramurile de salcie, simboluri ale vegetaţiei de primăvară, sunt duse la biserică pentru a fi sfintite. Femeile le foloseau pe vremuri la farmece şi descântece, pentru că ramurile de salcie căpătau valoare de medicament pentru vindecarea diferitelor boli şi se păstrau pentru a opri prin mijloace magice grindina şi furtunile şi pentru a fertiliza cu ele stupii de albine.
