Este oficial: urmatoarea transa de 1,5 miliarde euro din banii de la FMI nu va mai sosi in Romania in 2009, urmand a fi, eventual, primita in prima parte a anului 2010. Asta va ridica deficitul de finantare a bugetului consolidat pe lunile noiembrie si decembrie 2009 la aproape 5 miliarde euro. Multi incearca sa ne linisteasca: nimic nu se va intampla, obligatiile de plata a pensiilor si salariilor vor fi respectate, Romania se poate descurca si fara banii de la FMI, ba chiar in curand vor fi reduse impozitele si taxele!
Pentru cei ce nu suntem antrenati in campania electorala si ne incapatanam sa refuzam a crede ca doi si cu doi fac cinci, situatia nu este deloc linistitoare. Dincolo de suma de 5 miliarde euro necesara de finantare, care nu este deloc nesemnificativa pentru Romania, mi se pare ca se trece cu vederea faptul ca intram intr-o criza de timp. In cele cateva saptamani care mai sunt pana la sfarsitul anului 2009, este aproape imposibil sa se puna la punct si sa se execute operatiuni de finantare de amploare pe pietele de capital interne sau externe. Este astfel cert ca, in ciuda eforturilor pe care le va face Ministerul de Finante, sfarsitul de an va cunoaste o crestere semnificativa a arieratelor la obligatiile de plata ale bugetului public si, chiar daca se vor face eforturi pentru plata cu prioritate a pensiilor si salariilor, o serie de datorii (rambursari de TVA, plata furnizorilor etc.) se vor acumula si vor fi impinse in anul 2010. Prin acest mecanism, statul obliga, practic, agentii economici sa il imprumute fara dobanda.
Finantarea pe pietele de capital nu este deloc usoara in acest moment. Se vehiculeaza argumentul ca, intrucat Romania are un nivel al datoriei publice relativ scazut, ar trebui sa apeleze cu mai multa indrazneala la imprumuturi, perfect justificate in aceste momente de criza economica. Numai ca atunci cand te adresezi pietelor de capital pentru a obtine finantare, trebuie sa convingi investitorii ca ai capacitatea de a rambursa integral si la timp datoria si ceea ce conteaza, in primul rand, in ochii acestora este asigurarea ca veniturile curente din anii urmatori sunt suficiente pentru acoperirea tuturor obligatiilor. Incertitudinile create de criza, care va continua sa afecteze veniturile bugetului public, deficitele curente foarte mari, care nu permit constituirea de disponibilitati pentru plata datoriilor, precum si dificultatile in ajustarea cheltuielilor bugetare, care au fost puse in evidenta in ultimele luni, sunt tot atatia factori ce submineaza increderea investitorilor. Nici unele idei de reducere a nivelului fiscalitatii in perioada urmatoare nu sunt de natura a spori increderea investitorilor. In sfarsit, exista riscul ca derapajul intervenit in relatia cu FMI sa conduca la deteriorarea ratingului de tara, complicand si mai mult eforturile de finantare pe pietele de capital.
Dar, intr-un fel sau altul, problema finantarii va fi, pana la urma, rezolvata. Ceea ce ramane sunt consecintele pe termen lung ale dezechilibrelor create astazi, care merg de la presiune crescuta asupra monedei nationale la dificultati in reducerea inflatiei, mentinerea unor dobanzi ridicate ce vor greva cresterea economica timp de ani de zile si imposibilitatea respectarii calendarului de trecere la euro tocmai cand stabilitatea adusa de moneda comuna ar fi fost mai necesara. La toate acestea se adauga povara platii datoriilor, care va diminua multi ani de acum incolo capacitatea noastra de a realiza programe de investitii publice si va diminua cresterea economica in general.
Ca intotdeauna, exista tentatia de a da vina exclusiv pe clasa politica prinsa intr-o lupta mioapa ce a impins FMI sa ia decizia de amanare a acordarii urmatoarei transe. Este adevarat ca a existat o conjunctura politica nefericita, insa, dincolo de aceasta, ma ingrijoreaza intoleranta crescuta si refuzul dialogului la nivel social, care fac imposibila adoptarea unor solutii de depasire a crizei si de deschidere catre viitor. De multe ori pe parcursul acestui an in care s-a discutat despre reforma salariilor si pensiilor, mi-au venit in minte replicile puse de Caragiale in gura conului Leonida, care explica organizarea sociala ideala: "Mai intai si-ntai, ca, daca e republica, nu mai plateste niminea bir…". "Al doilea, ca fiestecare cetatean ia cate o leafa buna pe luna, toti intr-o egalitate." si, bineinteles, "pensia e basca, o am dupa legea a veche, e dreptul meu; mai ales cand e republica, dreptul e sfant; republica este garantiunea tuturor drepturilor". In plus, se face si lege de muraturi, "adicatele ca nimini sa nu mai aiba drept sa-si plateasca datoriile". Iar intrebarii naive de unde vor primi cetatenii leafa daca nimeni nu va mai plati impozite, i se da replica zdrobitoare: "Treaba statului, domnule, el ce grije are? Pentru ce-l avem pe el? E datoria lui sa-ngrijeasca sa aiba oamenii lefurile la vreme…".
Este oare de mirare ca politicienii incearca sa transpuna in practica idealurile Republicii de la Ploiesti? Doar pentru asta sunt alesi!
