Vechile tradiţii din Valea Someşului sunt ţinute în viaţă prin eforturile unei femei de 77 de ani, care compune poezii în care îşi cântă satul
Un ticlăzău lustruit cu grijă pare că aşteaptă cărbunii pentru încins şi mâna gospodinei care vrea să calce “albiturile”, împăturite frumos lângă costumul naţional, făcut din pănură al stăpânului casei. În odaie miroase frumos a busuioc şi a gutui, iar lumina sfârşitului de toamnă, care cade pe icoanele pictate pe sticlă de meşterii de la Nicula pare uşor împâclită, de parcă ar fi trecută prin sita pentru cernut “fărina” măcinată de vechile mori de pe Valea Someşului. Pe un scaun se află o cămaşă brodată de mâini îndemânatice, care încă nu este terminată. Cusătoreasa cămăşii este cea care dă viaţă întregii gospodării – muzeu.
Mariţa Jucana creat un adevărat muzeu al satului în Apahida, al doar câţiva kilometri depărtare de Cluj. La 77 de ani, ea este cunoscută în sat deopotrivă pentru poeziile pe care le compune şi pentru pasiunea cu care colecţionează obiecte de pe vremea când Transilvania era sub stăpânirea împăraţilor de la Viena. Ea l-ea adunat pe toate în casa sa, care a devenit, astfel, un adevărat muzeu etnografic. Printre obiectele adunate cu sârg se numără opinci din piele de bou, îmbrăcăminte din pănură cenuşie, pentru bărbaţi, lepedieie, adică tradiţionalele cuverturi ardeleneşti ţesute în casă şi ornate cu artă cu motive populare, dar şi o sanie din lemn veche de 80 de ani. “Aşe erau săniile când eram noi copii. Şi io avem o sanie ca aiasta”, spune Mariţa Jucan. Din odaie nu lipsesc icoanele, o stea din cele folosite de Crăciun de către copiii care merg “cu steaua” pentru a aduce vestea cea bună a Naşterii Domnului prin casele gospodarilor, ori bluze cusute cu ornamente populare.
Unele dintre ele sunt confecţionate chiar de Mariţa Jucan, împreună cu sora sa, Irina Pascu. De asemenea, colecţia de obiecte tradiţionale mai include un lompaş, adică o lampă cu petrol, din cele care încă mai sunt folosite în satele Transilvaniei, dar şi foarfece pentru tuns lâna. Colecţia etnografică a Mariţei Jucan este organizată pe criterii aproape ştiinţifice. Bunul gust al femeii a compensat lipsa de cunoştinţe din domeniul ştiinţei etnografiei, într-o asemenea măsură încât nici cei mai severi savanţi nu prea ar avea ce să îi reproşeze. Mariţa Jucan spune că a început să colecţioneze obiectele în urmă cu trei ani, iar toţi cei care au ajuns să îi cunoască pasiunea îi aduc în dar “relicvele trecutului” pe care le găsesc în gospodării.
Poeta satului
Dincolo de pasiuna sa etnografică, Mariţa Jucan este cunoscută şi pentru talentul său literar. Ea compune numeroase poezii, pe care le declamă cu diverse prilejuri, inclusiv de Ziua Naţională. Una dintre poeziile preferate ale Mariţei Jucan este “Româncuţa”. “Iată-mă că-s româncuţă / Cam bătrână, dar drăguţă / În picioare am opincuţe / Opincile au gurgui / Eu fur ochii orişicui. // În opinci am şoseţi de lână / Când îi frig, de cald să-mi ţină / Şi la brâu port trei culori / În cap, năframă cu flori / Să fiu dragă tuturor. // Florile au frunza verde / Să fiu dragă cui mă vede. / Am cămaşă frumuşa / Cusută de mâna mea / Cu ţânte şi cu mărjele / Cum îii plăce mamii mele / Şi Laibăr de catifea / Cum purta şi mama mea. / Poale mândre c-ale mele / Cusute cu floricele / Spuneţi, care fată mare / Se făleşte că le are? // Am şi zadie frumosă / Cum ştie mama să cosă / Şi-o cusut aşe de bine / Şi m-o-nvăţat şi pe mine. / Am cusut cu ţânte multe / Şi mai mari, şi mai mărunte. / Pe marjine am pus dantelă / Să fie mai frumuşele. / La gât am mărjele / Dintr-ale nurori mele / În mână am o străiţucă / Ca să ştiţi că-s ţărăncuţă. // Aş vrea să ştie tot Ardealul / Că-mi iubesc ţara şi neamul. / Hai să-ntindem hora mare / Peste a noste vechi hotare / Mai aici şi mai colea / Până-n Basarabia! / Trăiască România!”, declamă cu patos Mariţa Jucan.
Pasiune recunoscută
Colecţia de obiecte şi de poezii adunate de Mariţa Jucan ar putea să reprezinte nucleul unui adevărat muzeu al satului, de care Apahida are mare nevoie. Şi asta pentru că localitatea s-a urbanizat rapid, iar identitatea sa pare să fie ameninţată de extinderea Clujului. Nepoţii Mariţei Jucan cred că cel mai bine ar fi ca Primăria să încerce să găsească resursele financiare necesare pentru a cumpăra o casă veche, care să fie transformată într-un punct turistic. Şi asta cu atât mai mult cu cât acest muzeu ar ilustra mileniile de istorie în Apahida, satul care s-a născut în Evul Mediu, lângă un pod peste Someş ridicat de o abaţie benedictină.
