Ca provincial stabilit in Bucuresti, sunt mort dupa cartierul Colentina; Drumul Taberei, de pilda, mi se pare imbatranit si teapan, iar Rahova – parca prea interlop. Colentina imi pare un sat mai mare, insa mai viu, mai hibrid si mai inghesuit decat o comuna oarecare. Un prieten spunea ca e "cartier-dormitor", cu strazi foarte inguste intre blocuri, in care batalia cea mare intre locatari se da pe locurile de parcare. Nu am masina, deci nu-mi pasa. Pe de alta parte, chiar asa inghesuite, strazile sunt pline de copaci, iar populatia e neobisnuit de comunitara: barbatii, in pantaloni scurti albi si slapi, se strang seara la o bere cu vecinii la cea mai apropiata taraba de tabla de langa bloc, stand pe lazi de bere, in timp ce sotiile lor ciripesc la masutele din fata blocului, urmarind cine intra si iese.
Un fel de sat mai mare, Colentina, intrat pe orbita unei prosperitati parca mai echilibrate, "mai muncite" si, ca atare, mai reala decat in alte cartiere; fireste, atinsa de criza si ea, dar cu atat mai adevarata. In plus, parca mai tolerant sub raport etnic decat alte cartiere – practic, cu exceptia asiaticilor, populatia e indiscernabila rasial. Spuneam de prosperitate relativa, atinsa de criza. Senzatia asta mi-o lasa inclusiv un fast-food din intersectia de la Doamna Ghica, unde mai mananc cand nu am chef sa gatesc. E placat in termopane albe pe dinafarara, contrastand cu caracterele intr-un rosu strident de coca-cola, complet lipsite de gust. Sa ne intelegem: la nivel de prosperitate reala, Romania se afla inca la varsta oribilelor termopane de plastic alb si mai are pana s-o depaseasca.
Inauntru, e faianta pe jos, iar mesele sunt separate prin grilaje scunde de lemn acoperite cu iedera de plastic de la Europa – influenta, imi place sa cred asta, vine de la chinezii care s-au adunat cu toti in Colentina, aflat la iesirea spre Complexul Europa. Chiar daca a inceput ca fast-food (pui in diverse variante, insotiti de cartofi pai), localul vrea sa treaca spre un profil de restaurant (sau incearca marea cu degetul, nu-mi dau seama), dar pastrand politica de preturi; de aici, probabil, tentativa de separeuri sau raftul ornamental cu vinuri (pana in 20 de lei cel mai scump). Au ramas insa meniurile de plastic iluminat de deasupra tejghelei, cu poze reprezentand meniul; locul nu straluceste de curatenie, ca fast-food-urile obisnuite, insa asta, paradoxal, adauga la farmecul locului. Se mananca mediocru, dar cui ii pasa, cand vita nu salta de 10-12 lei?
Cand pizza porneste de la 6 lei (Margherita) si merge in sus pana la 12? Oricum, la mese, lumea mai mult bea decat mananca, localul pare mai mult de barbati; doar adolescentii fara parea multi bani de buzunar par sa vina aici cu prietenele.
