La începutul anilor ‘90, politologul american Joseph Nye a introdus conceptul de soft power. E vorba de acele instrumente care, dincolo de forța militară sau de cea economică, oferă unei țări posibilitatea să-și crească de o manieră subtilă capacitatea de a influența opinia publică la nivel regional sau global. În același context trebuie văzut și rolul pe care îl joacă astăzi Biserica Ortodoxă Rusă, ca partener privilegiat al Kremlinului în demersurile sale de a schimba peisajul geopolitic desenat după 1990.
Francis Fukuyama prevestea într-o carte celebră (Sfârșitul istoriei și ultimul om), apărută în 1992, victoria generalizată a modelului de societate reprezentat de democrația liberală de tip occidental. Dintr-un anumit punct de vedere, generalizarea modelului societății de consum, el a avut evident dreptate.
Pe de altă parte însă, celelalte elemente care descriu democrațiile de tip liberal par să fie cu totul absente în multe din aceste cazuri. Mai toate încercările care s-au făcut dincolo de spațiul occidental (Irakul, „Primăvara Arabă“) au eșuat. Peisajul global pare să-i dea mai degrabă dreptate lui Samuel Huntington, a cărui viziune geopolitică pleacă de la ideea existenței unor falii civilizaționale care despart diferitele regiuni ale lumii. Lumea musulmană e un exemplu, iar de câțiva ani, iată, Rusia lui Putin se străduiește să consolideze o falie care să despartă lumea creștin ortodoxă de „Occidentul decadent“… continuarea în Revista 22
