Piaţa Universităţii e o sinteză socială. De la vorba de duh la înjurătura spurcată şi de la haina decentă, la bermudele de blug jerpelit, adevărul trăieşte aici departe de minciună şi mistificare. Totul e autentic şi frust, surprinzător prin precizia mesajului şi simplitatea gestului. Fiecare spune ce are de spus şi face ce are de făcut. La urma urmei, ca orice societate articulată, Piaţa are culoare, ritm şi rimă; naşte deprinderi, spune poveşti şi, mai ales, creează personaje.
Căţărătorul
Omul stă de nouă zile în arcada unei ferestre aflate sub balconul Universităţii, ca un Atlas mai firav. Are la unu optze’ş’cinci şi, ca să nu dea cu capul de „cheia” bolţii, stă aplecat, ceea ce-l face să pară puţin adus de spate sub povara zidului. Flutură două steaguri, conştiincios şi fără socializare în exces. Toată lumea se întreabă cine-l urcă şi cine-l coboară din schemă. În a doua seară, când s-a dat stingerea la jandarmi, a venit un scutier şi i-a spus silenţios: „Gata, bă, vino jos!”. Omul n-a marşat la ordin şi le-a arătat, din drapel, că i se fâlfâie. „Bă, n-auzi?! Vino jos! Eu cu cine vorbesc? Vrei să vin la tine?”. Şi caţăratorul i-a răspuns zâmbind din cutele drapelului. „Da! Urcă tu şi ia-mă jos!”, scrie Gandul.
