Jobbik se anunţa încă de la începutul anului 2009 o vie provocare la adresa consistenţei ideii de uniune europeană.
Apoi, acest partid nou, care reîncarnează ambiţii vechi, a câştigat trei mandate de europarlamentari, iar după alte 12 luni a prins rădăcini adânci (cu aproape 17% din voturi) în Legislativul de la Budapesta. A devenit astfel a treia forţă politică a momentului, de la Nădlac încolo. Iar de când „liniştiţii” din jurul FIDESZ-ului lui Viktor Orban au preluat efectiv şi guvernarea statului vecin, ultraşii Jobbik livrează şi pasta pixului cu care Ungaria îşi trasează priorităţile. Pe fondul exacerbării efectelor crizei economice, terenul de acţiune al extremiştilor conduşi de Gabor Vona a devenit mai fertil ca oricând. Acesta fiind cursul care a hotărât cine mai dă azi ora exactă la Budapesta, găsim acum o asemănare extrem de precisă între adrenalina extremistă care alimentează clasa conducătoare din Ungaria şi un banc care circulă nestingherit pe internet.
Iar bancul zice aşa: „La poliţie, prin radio: «Maşina X, pe strada pe care vă aflaţi este un nebun care merge pe contrasens!» «Unul, domnule? Sunt zeci, zeci…»”. Strada, în cazul nostru, este azi Europa şi spiritul ei postmodern, care, prin ratificarea Tratatului de la Maastricht, şi-a propus o ambiţioasă alienare în raport cu propria-i istorie, altfel, una beligerantă. Restul de câteva zeci din spumosul banc au lăsat volanul maşinii pentru cel al unei ţărişoare care, în condiţii normale de drum, ar avea ce să-i înveţe şi pe români, şi pe europeni. Dar viaţa ni se înfăţişează uneori mai trist decât şi-ar permite să o prevadă şi cel mai adevărat pesimist. După şirul recen¬telor defulări retorice ale unor politicieni maghiari cu eti¬chetă Jobbik, sâmbătă ne-a fost dat să asistăm la un recital de neuitat al întâiului repre¬zentant al acestei formaţiuni. Recital care îţi poate şterge din minte cât ai clipi argumentele logice care te fac adesea să admiri Ungaria postco¬munistă şi să înjuri România noastră, de la Ion Iliescu încoace. „Mâine (ieri – n.r.) în tabără vine Kover Laszlo (n.r. – preşedintele Parlamentului Ungariei). (…) Trebuie să obţineţi o promisiune de la el. (…) Trebuie să înşiraţi aici 300 de secui cu tricouri pe ei, pe care să scrie «autonomie», ca un fel de presiune, iar unul care este mai solid să-l întrebe dacă sprijină autonomia teritorială a secuimii.
Restul trebuie lăsat în seama noastră, în Parlament, trebuie făcută o presiune asupra lor”, asta le-a spus sâmbătă Gabor Vona, liderul Jobbik, participanţilor la tabăra de la Gheorgheni a organizaţiei „Tineretul Maghiar Ardelean”. Ce ar trebui să înţelegem din această declaraţie? Vehemenţa ei face lejer cu ochiul din spatele „solidului” invocat de liderul Jobbik şi reflectă termenii unei gândiri de bodyguard, care-şi leagănă ab initio muşchii atunci când merge la intimidare. Dl Vona, văd, e foarte la curent cu psihologia în speţă. Revenind însă, ce ar putea transmite vehemenţa preşedintelui Jobbik? Poate că în biroul său de la Budapesta vin tot mai multe semnale alarmante că maghiarii din Harghita sunt prea „europeni” şi le-a amorţit dorul de autonomie, iar de aici nevoia lui Gabor Vona de a căra în portbagajul maşinii butelia cu know-how şi sfaturi de import? O fi sau n-o fi asta? Eu cred că da. Eforturile tot mai înteţite ale acestor pedagogi de şcoală extremistă nouă trădează făţiş nemulţumirea ambiţioşilor Jobbik faţă de modul în care se manifestă ambiţiile segregaţioniste ale maghiarilor din România. De aici şi reproşurile aruncate zilele trecute în direcţia UDMR şi PCM, care, cred eu, în mintea celor de la Jobbik ar fi literalmente vinovaţi că Euro¬pa a avut prea multă linişte cu România şi Ungaria, iar din acest motiv Ardealul nu elibe¬rează paşapoarte proprii.
