O lume plictisită și rarefiată s-a îndreptat duminică spre urne, nu din euroscepticism, cred, ci fiindcă știa între ce și ce are de ales. Pentru unii coaliția de guvernământ, pentru alții dreapta situată în opoziție… Știuți prea bine, și unii, și alții. Performanțe mai mult decât discutabile, clovnerii și mârlănie la greu… Lumea s-a cam săturat. În plus, fiind vorba despre imaginea aleșilor noștri difuzată peste hotare – ce să aștepți? Greu de egalat performanțele Ebei, ale lui Vadim, odinioară, unele zise de-ale lui Tökes, faima de rău augur a lui Adi Severin… Ce să mai aștepți?
Și totuși, participarea României la Parlamentul European, Legislativul Europei unite, nu este de disprețuit, ea se numără printre mizele bătăliei tenace care a dus la 1 ianuarie 2007, adică la acceptarea țării noastre în clubul select european. De acolo adie viitorul, nu dinspre mânăriile și dinspre vorbirea goală a aleșilor noștri.
Dezbaterea din campanie a fost însă dezolantă, ca și cei care s-au exprimat în cadrul ei. Cu problemele noastre de acasă părem rupți binișor de Europa. S-ar zice că principala grijă a oricăror guvernanți este să îi împroaște cu noroi nu doar pe adversarii lor din opoziție, ci și pe parteneri.
Așa se face că la contemplarea rezultatelor recentelor alegeri europarlamentare atenția publică a fost atrasă nu atât de confruntarea dintre coaliția de stânga aflată la guvernare și dreapta fărâmițată și în curs de restructurare, cât de hârjoana dintre foștii parteneri de tango, socialiștii și liberalii.
Preocuparea rămâne cea știută: să moară cât mai degrabă capra vecinului. Bucurie mare și ipocrită, așadar, pe la masa victorioșilor. Crin Antonescu, Klaus Johannis și ceilalți comilitoni ai lor s-au trezit delegitimați de voturile parcimonioase ale susținătorilor liberali. Ei au primit o lovitură și din partea fostului lor coleg, actorul Mircea Diaconu, ajuns să pozeze în mare erou după ce a umblat să o aranjeze pe soțioara lui și revoltat că partidul nu susține legitimitatea procedeelor aplicate apărându-l de acuze. Pe de altă parte, Diaconu a obținut ceea ce poate nici nu visa. De la unii, voturile liberale nealiniate la crinism. De la alții, simpatia pentru profesorașul întruchipat în pelicula Filantropica, om sacrificat pe altarul baroniadei continue și al tranziției infinite din România postcomunistă. În fine, va fi dobândit și girul celor care nu mai suportă funcționarea sistemului așa cum arată el acum. Și nu e de mirare, căci dacă e să compari mica șmecherie cu transformarea actriței în regizor prin bunele oficii ale soțului dânsei, asta pare pentru mulți floare la ureche față de mânăriile baronilor veroși, mizerabili care pradă banul public și disprețuiesc omul simplu.
Dar, orice s-ar spune, voturile pro-Diaconu sunt tot voturi pro-liberale, în înțelesul refuzului stângii și al dreptei; voturi pentru un anume echilibru, devenit speranța disperată a multor români.
Desigur, aproape 40% din voturi pe seama stângii pare să îi asigure acesteia un anume confort, cel puțin printre fotoliile de la Bruxelles. Cu toate acestea, în locul lui Ponta nu m-aș simți chiar confortabil. Pe unii succesul îi amețește rău de tot, iar discursul anti-Băsescu, desuet deja, ca și zvâcnirile anti-DNA și împotriva ANI – a justiției, în general – ar putea avea și efecte nescontate.
O prostie răsunătoare e și morala pedepsei așa cum o pricep victorioșii. Vezi Doamne, alegătorul a sancționat ieșirea lui Crin și a P.N.L. din alianța câștigătoare. Ba să avem pardon, faptul că Antonescu nu s-a lăsat cu totul mâncat copt de socialiști i-a mai spălat un pic fața. Episodul suspendării cu ezitările lui, cedarea fără luptă a Palatului Justiției, fornăiala în buiestru și mai ales politica pilelor din teritoriu se numără printre cauzele înfrângerii lui de azi. O știe și Victoraș, dar de ce să nu capitalizeze în folosul lui, pregătind slujul tăricenian următor (eșuat inițial)?
Că tot veni vorba de Tăriceanu: ba pleacă, ba revine în PNL. Păruse un om serios odinioară… Oare cum le ia Ăla Negru mințile politicienilor noștri? Chiar orice merită făcut pentru un scaun mai în față? Similar numai aparent lui Geoană, bietul playboy l-a depășit în viteză la contraperformanțe.
Să fi murit deci ideea liberală în România de azi? Sau o întruchipează alte forțe politice? Dacă da, piticoțimea din jurul doamnei Udrea, incapabilă să întruchipeze o forță credibilă, nu este cea spre care trebuie privit. Jovialitatea cu care anunță că e bucurie mare că și-a trimis câte ceva în Parlamentul European indică mai clar ca oricând ce anvergură liliput au proiectele dreptei actuale. Să aștepte cine vrea ceva dinspre partea asta, dacă are timp.
Una peste alta, noua echipă de parlamentari europeni trimiși de România – indiferent de componența ei nominală – se anunță tulbure ca performanțe. Tot ce putem spera, ca de obicei, este că vocile și buna credință a persoanelor vor depăși în importanță rețetele partinice și rămânerea politică în urmă în raport cu agenda europeană.
Ovidiu Pecican este profesor la Universitatea Babeș-Bolyai
