„Un erou bun este un erou mort”. Acesta pare să fie dictonul după care se ghidează românii atunci când au de-a face cu personalităţi puternice, dar care, prin voia lui Dumnezeu, ajung ca să îşi ducă crucea bătrâneţii. Ne amintim de ei abia când mor. Şi asta pentru că, în viaţă, sunt incomozi. Rostesc adevăruri tăioase, pentru că ştiu să plătească preţul libertăţii. Unii l-au plătit deja cu vârf şi îndesat.
Clujul nu face excepţie de la această regulă. Părintele Ioan Vasile Botiza a fost unul dintre cei care au luptat cu dârzenie împotriva comunismului, însă, pentru mulţi clujeni, este aproape necunoscut. Îl ştiau foştii săi studenţi, care îşi amintesc de erudiţia sa teologică şi credincioşii pe care i-a păstorit în calitate de preot greco-catolic. Însă clujenii de rând nu ştiu că părintele Botiza este unul dintre cei care au ţinut vie conştiinţa românilor, de-a lungul deceniilor de prigoană comunistă. L-a ştiut, însă, Papa Ioan-Paul al II-lea, care i-a acordat titlul de prelat papal. Cred că moartea distinsului profesor ar trebui să îi determine pe oameni să îi aprecieze şi să îi onoreze mai mult pe cei care şi-au arătat curajul în lupta cu fiara roşie şi care încă mai trăiesc, ingnoraţi de cei care ar trebui să le poarte recunoştinţă.
