Probabil că nu foarte multă lume a rămas surprinsă, luna trecută, la lecturarea unui articol HotNews care lăuda de zor România ca pe o insulă a stabilităţii în actualmente atât de agitata mare balcanică. Din fericire, articolul cu pricina conţinea totuşi şi precizarea că singura şansă a ţării de a-şi câştiga un oarecare respect în ochii investitorilor şi ai aliaţilor internaţionali constă în implementarea urgentă a reformelor răstărăgănate, în absenţa cărora şansele de modernizare a României rămân zero.
Săptămânile trecute, românii au asistat pasivi la adoptarea unei pleiade de amendamente aduse Constituţiei lor în vederea transformării Parlamentului − principalul vinovat de gradul de înapoiere a ţării − într-o superputere în stat. Bulgarii şi turcii, în schimb, protestau impetuos împotriva unor abuzuri de putere infinit mai mici decât cele ticluite de coaliţia de la Bucureşti. Cetăţenii celor două ţări au fost capabili să vadă dincolo de grijile lor cotidiene şi să înţeleagă că distrugerea unui parc din Istanbul la ordinul unui tiran în devenire sau numirea unui controversat mogul media în fruntea serviciilor secrete bulgare reprezintă o ameninţare prea mare la adresa binelui public pentru a putea fi ignorată.
Românii însă nu pot visa la astfel de mobilizări, cei mai puţini dintre ei fiind astăzi dispuşi să susţină cauze care transcend măruntele lor nevoi de zi cu zi. Această paralizie civică se datorează, în bună parte, mogulilor media neaoşi, care de-a lungul anilor au avut grijă să spele pe creier o parte semnificativă a populaţiei. Ca urmare, mobilizarea întru susţinerea unui deziderat impersonal, deşi cu evidente beneficii sociale, a ajuns practic de domeniul imposibilului – graţie eforturilor asidue ale trusturilor media, grosul cetăţenilor este astăzi pasionat doar de trivialităţi, grobianisme sau, în cel mai bun caz, de non-subiecte.
Cloroformarea românilor va continua să fie una dintre priorităţile USL. Ne-o demonstrează atât ascensiunea fulminantă a patronului RTV Sebastian Ghiţă în ierarhia de partid, cât şi decăderea lui Andrei Marga. Fostul ţar al culturii devenise un risc pentru USL, deoarece comportamentul său profund eratic putea lesne duce la o radicalizare subită a intelectualilor. Nici măcar Observatorul Cultural, echivalentul mai pretenţios al Antenei 3, nu a jelit detronarea vechiului aliat în cruciada anti-Băsescu – prea ajunsese o ameninţare la adresa „sfintei cauze“ prin înverşunarea cu care substituia proiecte culturale originale, cu abordări critice ale fenomenului, cu banalităţi şi stereotipuri. După ce a înghiţit şirul gafelor lui Marga timp de opt luni, USL a realizat în fine că modul său sultanistic de abordare a culturii române va trimite pe baricade, mai devreme sau mai târziu, o parte incalculabil de mare a intelighenţiei, deocamdată cufundată într-o dulce şi extrem de binevenită reverie.
Totuşi, „modelul“ Marga este departe de a fi îngropat. La Timişoara, bunăoară, primarul liberal Nicolae Robu se străduie din răsputeri să-şi concureze colegul de partid din punct de vedere al „vânei“ autoritariste, edilului căşunându-i pe mass-media locale cam în aceeaşi măsură în care îi căşunase ţarului de la ICR pe intelectualii de frunte ai ţării. Pricopsit cu acolitul lui Crin pentru cel puţin patru ani, oraşul-martir rămâne însă inert − Robu pare să fi stins şi ultima licărire de revoltă. Cu 23 de ani în urmă, timişorenii erau „fruncea“, avangarda unei Românii civice determinate să triumfe asupra postcomunismului corupt. Erau vremuri în care reformatorii îşi bazau strategiile şi politicile exclusiv pe conceptul binelui public, căutând soluţii benefice pentru cei mulţi, nu pentru elita de parveniţi vechi şi noi. Dar astfel de considerente şi aspiraţii au pierit de mult – pe de o parte din cauza exodului celor mai mulţi dintre cetăţenii implicaţi civic, iar pe de alta din cauza lipsei unei industrii autohtone cu excepţia celei speculative. Fie că le convine sau nu, timişorenii şi-au ales o replică mai ştearsă a lui Radu Mazăre pe post de edil, iar în anii ce vor urma vor vedea pe pielea lor ce înseamnă un potentat local decis să trateze oraşul ca pe o moşie şi pe locuitorii acestuia ca pe nişte cantităţi totalmente neglijabile.
Cine caută astăzi oraşe cu potenţial de „Timişoara“ va trebui să caute în Turcia − şi asta în pofida faptului că dezvoltarea economică, socială şi culturală a ţării este, de ani buni, mult mai vizibilă decât cea iniţial preconizată pentru România în condiţiile unui zel reformist infinit mai mare al câştigătorilor alegerilor din 2004. În Turcia zilelor noastre găsim atât manifestanţi determinaţi să sfideze un premier ajuns de ceva vreme un soi de Super-Marga islamist, cât şi o contramobilizare pe măsură a adepţilor tradiţionalişti ai acestuia. Odinioară perceput ca un lider versat, abilităţile lui Erdogan par să se fi tocit între timp complet, drept care a ajuns să se impună exclusiv prin demonstraţii de forţă.
Cei mai mulţi dintre românii care au mers la vot în decembrie 2012 – cu alte cuvinte mai puţin de jumătate din electorat − par să se mulţumească cu incredibil de puţin: câteva cadouri insignifiante pentru „poporul“ util la urne doar în măsura în care pune ştampila acolo unde i se spune, iar în rest zero soluţii, multă gargară şi praf în ochi, în timp ce clientela politică se înfruptă de zor din ce a mai rămas din carcasa naţională. Bulgaria, în schimb, se poate lăuda de-acum cu o veritabilă mişcare de rezistenţă împotriva establishment-ului corupt. Românii ar face bine să se întrebe cum de s-a ajuns în situaţia în care pe un mal al Dunării oamenii încă mai au puterea să lupte pentru a-şi schimba în bine ţara, pe când pe celălalt nici măcar visul despre un viitor mai bun nu mai există.
