Partea a doua a declaraţiei, ignorată de mulţi, dar nu de toţi (BBC, Wall Street Journal), reprezintă un avertisment adresat Occidentului şi, în primul rând, Statelor Unite, unde preşedintele Obama tocmai a obţinut sprijinul liderilor republicani ai Camerei Reprezentanţilor pentru o acţiune militară limitată în Siria. Putin a afirmat fără echivoc că „o acţiune militară fără sprijinul Consiliului de Securitate ONU va fi considerată o agresiune“, probabil de către Rusia. Ce acţiuni concrete va lua Moscova în faţa acestei pretinse „agresiuni“, autocratul rus nu a mai spus, dar declaraţiile sale subliniază foarte bine duplicitatea Rusiei în criza siriană, ca şi afirmaţia sa că Moscova a îngheţat livările de componente ale rachetelor aer-sol S-300 către Damasc.
Moscova a „îngheţat“ livrările pentru că sistemele S-300 nu sunt şi nici nu ar putea deveni ope-raţionale – nu fără asistenţă masivă din partea ruşilor – în timp util, aşa că Putin nu are decât de câştigat dovedindu-şi generozitatea renunţând la ceea ce nu a avut niciodată.
Problema fundamentală este însă că Rusia a blocat sistematic nu numai o investigaţie riguroasă de către inspectorii ONU a acuzaţiilor privind utilizarea armelor chimice de către regimul Assad împotriva rebelilor sirieni şi a popu-laţiei civile, dar până şi menţio-narea lor în rezoluţiile şi chiar declaraţiile de presă ale Consiliului de Securitate. Mai mult, Moscova a blocat orice plan sau demers privind încetarea violenţelor şi iniţierea vreunui proces politic de reforme câtă vreme acesta nu pornea de la premisa menţinerii la putere a lui Bashar al-Assad. Orice sugestie privind posibilitatea unei „tranziţii paşnice a puterii“ era scoasă, în consecinţă, din discuţie pentru partea rusă. În al treilea rând, ruşii au blocat până şi demersurile de recunoaştere a unei crize uma-nitare, deşi numărul refu-giaţilor a ajuns la două milioane, precum şi chemările ONU la acţiune umanitară.
Gaz sarin la periferia Damascului
Schimbarea de atitudine a administraţiei Obama şi decizia de a interveni militar a fost determinată de atacul asupra poziţiilor rebele de la periferia Damascului de pe 21 august în care Washingtonul susţine că are probe solide că au fost utilizate arme chimice, mai exact gaz sarin, şi în care au murit, potrivit secretarului de stat, John Kerry, 1.429 de persoane, dintre care 400 de copii. Mărturiile video apărute pe reţelele de socializare imediat după atac ar fi susţinute de serviciile de informaţii, dar şi de mărturii ale medicilor Médecins sans Frontières care au tratat victimele şi au recunoscut simptomele. Aceste din urmă mărturii sunt extrem de importante, pentru că gazul sarin – clasificat de ONU în rândul „armelor de distrugere în masă“ este incolor, inodor şi virtual nedectabil, motiv pentru care a şi fost ales de secta Aum pentru atacul terorist de la metroul din Tokyo în 1995. În faţa probelor existente şi având în vedere avertismentele anterioare ale lui Obama privind „linia roşie“ a utilizării armelor chimice, Casa Albă nu avea alte opţiuni decât de a acţiona, dacă vroia să îşi păstreze credibilitatea internaţională.
Adevărata faţă a diplomaţiei ruse
Numai că toate demersurile de a obţine aprobarea Consiliului de Securitate s-au lovit de opoziţia Rusiei. Astfel, chiar pe 21 august, Rusia a blocat draftul unei declaraţii de presă care exprima îngrijorarea Consiliului de Securitate faţă de utilizarea armelor chimice de către Damasc şi cerea să i se ofere unei echipe de investigaţii ONU „acces deplin şi neîngrădit“ la locul atacului. Cum ar putea prezenta aşadar, cineva, „dovezi convingătoare“ Consiliului de Securitate dacă, tu, Rusia respingi până şi cererea ca anchetatorii ONU să facă investigaţii pe teren? O săptămână mai târziu, pe 28 august, Rusia a blocat, în cadrul reuniunii celor cinci membri permanenţi, un proiect de rezoluţie care prevedea „utilizarea tuturor mijloacelor necesare“ împotriva autorilor atacurilor, cerea tragerea la răspundere a acestora şi solicita statelor membre ONU să ofere întreaga asistenţă Curţii Penale Internaţionale şi Procurorului CPI în acest sens.
Exemplele obstrucţiilor ruseşti la ONU în chestiunea siriană pot continua la nesfârşit (6 august, 8 iulie, 4 iulie, 7 iunie, ca să le menţionăm numai pe cele de anul acesta) indiferent că era vorba de arme de distrugere în masă sau de accesul lucrătorilor ONU la civilii prinşi între cele două tabere combatante. Ceea ce dovedeşte limpede un model de acţiune diplomatică a Rusiei de susţinere cu orice preţ a regimului sirian, indiferent de atrocităţile comise şi care nu lasă loc de îndoială că declaraţiile lui Putin privind „aprobarea unei acţiuni militare“ sunt un simplu joc de imagine.
Cu două milioane de refugiaţi, 100.000 de victime şi atacuri chimice, războiul din Siria este o criză umanitară mai gravă decât cea din Bosnia. Atunci, în 1995, preşedintele Bill Clinton, a învăţat lecţia masacrului de la Srebreniţa şi în următorii cinci ani a acţionat de două ori fără aprobarea Consiliului de Securitate, o dată când a ordonat atacurile aeriene împotriva bazelor lui Saddam Hussein în 1998 şi un an mai târziu când a făcut acelaşi lucru în Kosovo. Dacă Obama este serios în ceea ce priveşte pedepsirea celor care folosesc arme de distrugere în masă şi să prevină un dezastru umanitar, atunci ar trebui să urmeze exemplul lui Clinton şi să ignore Consiliul de Securitate. Dar asta ar însemna să renunţe mai întâi la poziţia sa politic corectă privind idealul „lumii multipolare“. Cât priveşte ameninţările voalate ale lui Putin că o acţiune unilaterală va fi considerată o „agresiune“, actualul şef al diplomaţiei americane, John Kerry, a folosit în campania sa la prezidenţiale o frază care a făcut carieră: „Bring it on“.
