"A sta la putere si a sta cu orice pret a fost scopul constant al conducatorilor partidului care de patru ani stapaneste mult amarata noastra tara. Cat despre fericirea natiunii, cu care tot se lauda amagitorii puternici, ea a fost o consideratiune secundara, care disparea dinaintea inaltului ideal al mentinerii la carma statului. Spre a dovedi acest adevar, n-avem decat sa ne intoarcem privirea la cateva din faptele guvernarii…"
Aceste randuri au aparut in "Romania libera" pe 3 ianuarie 1880, fiind preambulul unui articol, care ocupa doua treimi din prima pagina, despre "dezastruosul guvern" de la acea vreme. Este doar o mostra dintre miile de scrieri ale pionierilor presei romane despre metehnele politicienilor, ale "tagmei jefuitorilor". Aceleasi, acum o suta de ani, ca si azi. Jurnalistii nu au iertat pe nimeni. Toti liderii liberali, taranisti si din celelalte partide au fost subiect de rechizitorii in presa. Chiar daca majoritatea ziaristilor identificau de obicei vinovatiile doar intr-o anumita zona politica (ziarele de partid erau ceva firesc), luate in ansamblu, opiniile lor critice au zugravit de-a lungul timpului o imagine apocaliptica a clasei politice.
Nici chiar cei mai iubiti dintre reprezentantii ei nu au fost scutiti de scoaterea la iveala a unor fapte detestabile. Au fost acuzati cel putin o data de furt, de coruptie, de tradare a aliatilor, a intereselor nationale. Este unul dintre motivele pentru care, atunci cand citesti in oglinda presa ante-’45 si cea de azi, nu poti sa nu exclami: nu s-a schimbat nimic! Inclinatia politicienilor de a pune mai presus interesele personale, calcand in picioare binele comun, a supravietuit neatinsa timpului. O data cu ea, si indignarea plina de patetism a cronicarilor de ieri a facut saltul in timp, contaminand editorialele pe care le scriem azi.
Exista ceva exasperant in aceste asemanari. Pare ca, de peste o suta de ani, suntem prizonierii aceleiasi realitati, ai acelorasi frustrari, exprimate pana si in aceleasi cuvinte. Parca ne-am invarti in cerc, blestemati sa repetam la nesfarsit greselile trecutului fara a invata nimic din ele.
Evident, insa, nu suntem blestemati. Fatalismul este o stare de spirit autoimpusa. Putem invata din greselile trecutului, mai indepartat sau recent, daca ne dorim cu adevarat. Iata o prima dovada.
Anii in care presa si-a exersat in modul cel mai acid criticile la adresa conducatorilor au coincis cu perioada in care Romania s-a dezvoltat spectaculos. 1880 face parte din anii de aur in care au fost puse bazele statului roman modern. O epoca plina de framantari, marcata de inechitati sociale majore, in care s-au acumulat bogatii imense din furt si coruptie. In care s-au facut insa si lucruri bune, iar Romania a progresat.
Faptul ca anumiti politicieni din secolul trecut, atacati virulent de jurnalistii contemporani cu ei, au ramas totusi in cartile de istorie pentru contributia lor pozitiva este un alt motiv de reflectie.
Marea majoritate a acestor politicieni au fost criticati de presa pe buna dreptate: si-au folosit pozitiile ca sa se imbogateasca, nu au aparat interesele oamenilor care i-au votat. Pe cei mai multi posteritatea i-a ingropat irevocabil. Pe cativa dintre ei, nu. Pentru ca, desi comportamentul lor nu a fost nici pe departe ireprosabil, au lasat totusi ceva in urma lor. Au contribuit la evolutia tarii. Intre ticalosie si maretie, balanta a inclinat in favoarea celei din urma.
In mod cert, peste 100 de ani urmasii nostri ii vor premia pe cativa dintre politicienii de azi cu recunostinta lor. Daca am sti inca de acum cine va urca pe podiumul istoriei, cu siguranta ca unele nume ne-ar uimi. Desi poate nu ar trebui. Romania anilor 2000, intocmai cum a fost si cea a anului 1880, este in plina schimbare. Preponderent in bine. Amintiti-va de unde am plecat in 1990. Evolutia societatii se datoreaza, inevitabil, si unora dintre cei care au administrat principalele institutii. Acumularile milimetrice, dar constante, de progres care ne-au impins inainte sunt cea mai buna dovada ca anumiti oameni aflati la carma intr-un moment sau altul au facut si lucruri foarte bune. Care nu le cautioneaza erorile, unele grave, dar care ne obliga sa le punem in balanta.
Acum este un bun moment pentru a ne uita dintr-o alta perspectiva la cei ce fac politica. Introducerea votului uninominal ne da sansa ca, scapati de amestecatura halucinogena a listelor de partid, sa putem vota oameni dupa ce le vom cantari cu mai mare atentie bunele si relele. Ar fi prima oara cand filosofia votarii "raului cel mai mic" poate fi inlocuita cu una mult mai apropiata de esenta democratiei. Votul trebuie sa recompenseze realizarile unui candidat, oricat de mici ar fi ele.
Aproape in fiecare colegiu candideaza si politruci inepti, care nu au rasplatit cu absolut nimic increderea celor care i-au trimis in Parlament in anii trecuti, dar exista si oameni care se pot lauda cu ceva. Daca nu aveti norocul ca pe buletinul dumneavoastra de vot sa se afle numele unuia dintre putinii oameni de stat autentici, pe care sa-l stampilati fara ezitari, merita macar sa incurajati putin mai binele pe care unul dintre cei mediocri l-a facut in cariera sa.
Daca veti trece peste amareala gandului ca toti politicienii sunt o apa si un pamant, efortul de a va uita atent la CV-ul si cariera potentialilor parlamentari s-ar putea sa va fie rasplatit de multumirea ca ati descoperit unul dintre coautorii progresului incontestabil pe care Romania l-a facut in ultimii ani. Fara a fi nevoie sa asteptati o carte de istorie care sa va confirme acest lucru.
In ciuda imperfectiunilor sale, votul uninominal este o unealta extraordinara pentru a incepe sa adunam laolalta stropii de competenta si responsabilitate care ne vor fertiliza viitorul. Folosind-o, am putea deveni prima generatie de romani care a invatat cum poate fi influentat destinul acestei tari.
