Cine a trait intr-un sistem totalitar are un avantaj asupra oamenilor obisnuiti: poseda instinctiv tehnici de fofilare ideologica, de evitare a capcanelor discursului oficial si stie sa foloseasca o serie de complicate coduri de comunicare prin care poate transmite mesaje ce nu au, aparent, nimic de-a face cu continutul efectiv al comunicarii. "soparle", cum se spunea la noi, desi conotatia conspirativa a acestui termen e pierduta astazi pentru cei care au mai putin de 30 de ani. Un scriitor roman, Sorin Alexandrescu, a gasit chiar o formula foarte potrivita pentru a califica o asemenea cultura in care textele publicate capata o valoare suplimentara datorita felului in care reusesc sa-si strecoare mesajul prin faliile cenzurii: "cultura interstitiului". O asemenea grila ofera tehnici extrem de eficace pentru analizarea unei situatii complexe cum este, de pilda, cea din Iran.
Un exemplu: un filosof iranian a publicat recent, la Teheran, o traducere persana a celebrei "Asa grait-a Zarathustra" a lui Nietzsche. Descoperind cartea si fiind vorbitor de persana, m-am repezit asupra ei pentru a vedea (credeam ca stiu raspunsul dinainte) cum a fost hacuita si cenzurata. Desigur, nu ma asteptam ca discursul despre Supraom sa fi fost cenzurat, intrucat iranienii au – si au avut intotdeauna – un complex de superioritate fata de toti turcofonii si arabofonii vecini, asa incat glorificarea Supraomului nu contine nimic care sa contravina ideologiei oficiale. Nu, ma gandeam la tulburatoarea fraza "Dumnezeu a murit", prin care Zarathustra cauta sa-si transmita extazul ateu de om responsabil de propriul sau destin si neincarcat de nici o ideologie. Cum sa publici in Iranul teocratic, condus de mollahi fanatizati, fraza "Dumnezeu a murit"?
Pana si pornografia ar fi mai acceptabila decat o asemenea blasfemie. si, desigur, ma gandeam deja ca reprezinta o absurditate si un gest inutil sa publici o traducere din Nietzsche din care lipseste tocmai fraza ce condenseaza esenta insasi a gandirii acestuia. Iata insa ca – surpriza incredula! – textul se dovedeste a fi complet, pana la ultima virgula, iar fraza radioactiva e acolo, la randul ei completa: Pai, se mira Zarathustra, in persana, dupa ce se intalneste cu pustnicul habotnic, pai cum e posibil ca acest intelept sa nu fi auzit ca… si aici, intr-adevar, vine afirmatia ca Dumnezeu a murit… insa geniul traducatorului iranian a fost de a pune Dumnezeu intre ghilimele!… Fraza nu e asadar: Cum de nu stie ca Dumnezeu e mort, ci: Cum de nu stie ca "Dumnezeu" e mort!… Doua mici semne tipografice, doua ghilimele, inaudibile la lectura cu voce tare, din care cenzorii au inteles cu totul altceva.
Este o performanta intelectuala remarcabila si eleganta a obtine publicarea unui text atat de exploziv pentru o dictatura teocratica si a trece prin cenzura gratie unei simple perechi de ghilimele. Asta pune in lumina in acelasi timp natura complexa a mentalitatii iraniene. Atunci cand citim – sau cand anumiti experti ne spun – ca opozitia iraniana nu cauta sa zdruncine natura teocratica a regimului, ca nimeni nu doreste abolirea republicii mollahilor si ca nimeni nu vrea expulzarea lui Dumnezeu din politica, lucrul poate fi rezumat simplu: iranienii nu vor (deocamdata), intr-adevar, sa se descotoroseasca de Dumnezeu; vor insa sa-l puna in ghilimele.
