Oricat ar parea de ciudat, exista o categorie de oameni carora le place sa asculte muzica „grea”, adica simfonii, concerte, muzica de camera, muzica de opera. Pana ieri-alaltaieri, acestia aveau chiar un post de televiziune care transmitea o astfel de muzica, alaturi de cel mai bun jazz sau de o foarte autentica muzica populara din diferite parti ale lumii. Postul acela se numeste Mezzo si este unul francez.
Asa cum se obisnuieste in contractele romanesti, cel mai puternic, adica institutia, intreprin-derea, se poate razgandi brusc, in defavoarea celui mai slab, persoana fizica, omul, parte si el, e drept, a contractului. In cazul nostru, e vorba despre contractul intre un abonat TV si o firma de cablu. S-ar presupune ca daca ai contractat si platit un abonament pentru un numar de posturi TV, pentru anume posturi vreau sa spun, atunci acestea ti se livreaza pe tot timpul contractului. Sau, daca livrarea nu mai este posibila, beneficiarului i se face cunoscut acest lucru din timp, prin ceea ce se numeste un preaviz. Dar nu! Pentru societatile de cablu aceasta regula nu exista. Platesti o anume lista de programe, si inca in avans, ca la bordel, iar la mijlocul intervalului achitat te trezesti cu alta. Nu in intregime, fireste, ci doar partial. Schimbata, cum spune clasicul nostru, „pe ici-pe colo, prin partile esentiale”. Ti se adauga, e drept, unele, dar iti si dispar altele, in general, cele cu o incarcatura cat de cat culturala, intelectuala. Vrei sa treci la o alta societate de cablu, care se poarta mai bine? Nu se poate, companiile de cablu si-au impartit orasul, judetul, tara! Dar monopolul nu e interzis in lumea in care am intrat? E, in principiu.
Postul TV Mezzo, paradisul intelectualilor pensionari, cum imi spunea o cititoare a ziarului si telespectatoare-ascultatoare a postului respectiv, le livra ceea ce nu mai puteau cumpara, de exemplu, la Filarmonica sau la Opera. A disparut din pachetul de baza al firmei RCS, intr-o noapte, in preajma Craciunului. El este anuntat in continuare intr-un pachet suplimentar, dar cei care raspund la apelurile abonatilor afirma ca nu mai figureaza, in realitate, in nici un pachet. In zadar telefonezi, te zbati, hotararea e luata. Asa a disparut candva si postul Arte, o televiziune europeana cu un program de bun-gust. Asa vom fi, probabil, mai sigur inecati de prost-gust, in manele si stupiditati, sub cuvant ca astea plac majoritatii. Minoritatea nu conteaza in fata acestei mentalitati. Dar, oare, intr-adevar, minoritatea culturala nu conteaza? Daca alte minoritati, etnice, sexuale, religioase, au drept de cetate, de ce sa nu aiba acest drept si minoritatea inclinata spre zone culturale mai elevate, mai „grele” din punctul de vedere al majoritatii?
In cazul produselor de uz general, exista o piata diversificata, cu zone vaste pentru cei multi cu venituri mici, dar si buticuri, scrise in franceza (boutiques), pentru cei bogati, minoritari si ei. Minoritatea culturala, in schimb, nu beneficiaza nici de librarii cu carti in editii accesibile ca pret, nici de retele de televiziune scutite de imbecilitatile productiilor obisnuite, de „divertisment”, de fapt o diversiune profitabila mai mult pentru cei care o produc decat pentru cei care o „consuma”.
In Franta exista „exceptia culturala”, care se refera insa mai mult la producatorii de arta de valoare, nu atat, altfel decat indirect, si la consumatori. Am putea lua noi initiativa, protejand prin lege minoritatea culturala, asa cum exista legi pentru protectia minoritatilor celelalte, etnice, religioase, sexuale. Cazul Mezzo e doar un declansator, problema e mult mai vasta.
