Teama de contagiune s-a răspândit în întreaga Europă. Mulţi văd Grecia ca primul joc de domino care va cădea dintr-un scenariu care decurge în felul următor: măsurile de austeritate luate de autorităţile greceşti nu au fost suficiente, criza datoriilor a luat amploare, precum şi riscul ca această criză să se extindă implicit şi asupra altor economii europene. În timp jocul de domino grecesc cade, ţări precum Portugalia, Spania sau Italia încep să se clatine, iar criza economică dintr-un stat mic se transformă într-o calamitate europeană.
Acest scenariu sugerează că şi alte ţări, în afară de Grecia, ar putea fi forţate să apeleze la ajutorul „fraţilor de arme” europeni – indiferent dacă Berlinul sau alte capitale îşi doresc sau nu acest lucru. În cele din urmă, dacă criza datoriilor loveşte economia reală, Europa ar ajunge într-un cerc vicios al deficitelor chiar mai mari, al ratelor de creştere economică scăzute, cu o explozie de şomaj şi o scădere a competitivităţii. Evident, acesta este scenariul pe care toată lumea – cu posibila excepţie a unor speculatori – vrea să îl evite. Şi după ultimul summit al Uniunii Europene la care statele membre au convenit asupra unui plan de salvare „ultima ratio” pentru ţările din zona euro care se confruntă cu pericolul de a intra în faliment, există şanse mari ca acest scenariu să nu se materializeze. Totuşi teoria dominoului răspândită la nivel mondial este incompletă. Criza ar putea avea efectele sociale şi politice care să depăşească domeniul economic.
De dragul demonstraţiei, vom analiza cazul Greciei. Situaţia economică din Grecia se deteriorează rapid. Unii analişti au prezis chiar o moarte „lentă” a economiei greceşti. Cetăţenii înşişi simt că situaţia se va înrăutăţi cel mai probabil şi mai mult înainte de a se îmbunătaţi. Majoritatea grecilor sunt conştienţi de faptul că ţara trebuie să fie transformată radical. Însă reformele vor fi dureroase şi ar putea dura ani de zile înainte ca ţara să arate primele semne de recuperare. Între timp, societatea greacă va suferi de austeritate bugetară în urma reducerii cheltuielilor sociale, precum şi o recesiune economică generală. În ciuda acestui viitor sumbru, guvernul socialist condus de prim-ministrul George Papandreou se bucură încă de sprijin. În acest stadiu, majoritatea grecilor nu cred că alt partid politic ar putea gestiona criza mai eficient. Dar, în acelaşi timp, starea de frustrare creşte în Grecia. În lipsa oricărei speranţe, ţara pare să intre într-o depresie colectivă. Va conduce această situaţie la tulburări sociale colective în cele din urmă? Ţara a cunoscut deja proteste violente în istoria sa recentă. Deşi Grecia este încă departe de o revoltă radicală, nu putem exclude posibilitatea unor reacţii acerbe pe străzile din Atena sau alte oraşe mari.
Se poate argumenta că o astfel de intervenţie este ceva ce Grecia – sau orice altă ţară într-o situaţie similară – ar trebui să rezolve pe cont propriu. Dar această perspectivă are unele neajunsuri. O epidemie majoră de nelinişte socială în Grecia sau în orice altă parte ar putea afecta întreaga populaţie din UE în moduri diverse şi imprevizibile. Anumiţi „prieteni ai Greciei” vor decide să-şi demonstreze activ, dar paşnic, solidaritatea cu compatrioţii lor europeni. Alţii ar putea să urmeze exemplul grec şi să iasă în stradă, nu din solidaritate, ci din frustrare din cauza condiţiilor din propria ţară. În cel mai rău caz, imaginile protestelor dintr-o ţară membră UE ar putea incita la violenţă şi în alte state. Unii vor acuza Uniunea Europeană şi măsurile „impuse de Bruxelles” de apariţia focarelor de tulburări sociale. Într-o astfel de situaţie, criza va declanşa un efect de domino în plan social, mai degrabă decât în plan economic, efect nu mai puţin îngrijorător. Criza şi reacţiile care au apărut deja au dus la neînţelegeri şi la sentimente de aversiune pe întreg teritoriul Uniunii Europene, cauzând mai mult rău decât se aşteaptau autorităţile. Stereotipuri vechi şi amintiri istorice inadecvate au reapărut. Confruntarea dintre Grecia şi Germania a fost deosebit de urâtă. Acuzaţiile reciproce a ajuns la un nivel nedemn de istoria comună şi legăturile personale, culturale şi economice apropiate dintre cele două ţări.
Într-adevăr, se poate spune că dominourile politice sunt deja în cădere. Criza şi reacţii la aceasta au adâncit fisurile vechi şi au deschis altele noi. Neîncrederea s-a răspândit între ţările UE. Toate părţile dau vina pe alţii pentru lipsă de solidaritate, în mod deschis sau în spatele uşilor închise.Cei care suferă cel mai mult din cauza crizei susţin că planul de salvare trebuia conceput mult mai devreme şi că dezechilibrele economice din Uniunea Europeană au contribuit la agravarea crizei datoriilor. Alţii nu pot înţelege de ce ar trebui să „plătească cauţiunea” pentru ţări ale căror măsuri iresponsabile au pus în pericol nu numai stabilitatea proprie, dar, de asemenea, cea a monedei comune. Factorii de decizie şi comentatorii trebuie să ia în considerare nu doar consecinţele economice, dar şi cele sociale şi politice în stabilirea politicilor şi a costurilor transnaţionale şi să nu adopte decizii rapide. Dacă europenii nu ţin seama de imperativul categoric al lui Kant – nu le face altora ceea ce nu ai vrea ca alţii să îţi facă ţie – nu ar trebui să fie uimiţi dacă Uniunea Europeană va asista pasivă sau chiar se va restrânge din cauza presiunilor externe. Depinde de cetăţenii europeni şi de elite să evite dezastrul. În caz contrar, istoricii viitorului îşi vor pune întrebarea de ce la începutul secolului al XXI-lea europenii au ales diviziunea şi marginalizarea internaţională în locul unităţii şi acţiunii comune globale.
© Project Syndicate 2010
www.project-syndicate.org
