Serial RL despre ocuparea Moldovei de către URSS: ”E plină Siberia de cimitire ale copiilor Basarabiei”

Avea opt ani când a văzut Basarabia ocupată de sovietici, în 1940. La nouă ani este obligat să plece, alături de mama lui și de cele trei surori, în Siberia, în timp ce la 14 ani fuge, cu tot cu familia sa, „de Satana“, întorcându-se în satul natal, Molovata.

Share

Dan Gheorghe 0 comentarii

Actualizat: 26.08.2015 - 23:44

Avea opt ani când a văzut Basarabia ocupată de sovietici, în 1940. La nouă ani este obligat să plece, alături de mama lui și de cele trei surori, în Siberia, în timp ce la 14 ani fuge, cu tot cu familia sa, „de Satana“, întorcându-se în satul natal, Molovata.

Martor al deci­mării, prin foametea din 1946, a unui întreg popor. Peste o viață, la 58 de ani, în 1989, arborează tricolorul românesc în curtea școlii din Sărătenii Vechi, în calitate de profesor, când sunase redeștep­tarea națională între Prut și Nistru. Aceasta este povestea vieții basarabeanului Boris Vasiliev (foto). „România liberă“ prezin­tă astăzi primul episod din serialul dedicat unui moment istoric trist: ocuparea Basarabiei de către Uniunea Sovie­tică, văzută prin ochii unui supra­vieţuitor.

Momentul 5 iulie 2015

Chișinăul mi-a oferit ocazia, pe 5 iulie 2015, cu prilejul celei de-a patra Mari Adunări Naționale, să întâlnesc un destin dureros cât istoria din ultimii 75 de ani a Basarabiei. Venise, deși îmi dau seama, cu mare greutate, la manifestația care punea, încă o dată, problema unirii Republicii Moldova cu România. Și asta în condițiile în care noua mea cunoștință se proptea în două cârje. Dar parcă bețele acelea nici nu existau, pentru că întreg corpul său, plin de o energie interioară imposibil de stăvilit, era înfășurat într-un imens steag tricolor. 

„E plină Siberia de cimitire ale copiilor Basarabiei“

Abia la vârsta senectuții și-a așternut amintirile pe hârtie, Borin Vasiliev scriind o carte cu un titlu care ascunde în spatele său o mare durere - “Stalin mi-a furat copilăria”. Autorul pune o problemă foarte gravă, cea a copiilor basarabeni deportați în Siberia. Numărul lor nu se cunoaște nici azi. Cum remarcă scriitorul și istoricul Nicolae Dabija în prefața acestui volum, “e plină Siberia de cimitire ale copiilor Basarabiei”, sovieticii acționând după un terifiant principiu - “o țară fără copii e ca și moartă”.

Manuscris înlăcrimat

Boris mi-a dăruit cartea sa, fiind vorba de ediția a doua, din 2012, sub egida Grupului Editorial Litera din Chișinău, spu­nând că multe exemplare au fost donate școlilor și liceelor dintre Prut și Nistru, spre știința generațiilor actuale. Lung oftatul său despre felul în care cuvintele i s-au așezat pe hârtie. “Am scris lăcrimând, dezgropând acea mare tragedie al cărei martor am fost eu. După fiecare pagină plângeam. Manuscrisul e numai lacrimi. Am rămas toată viața cu un gol în suflet. Nu s-a scris aproape nimic, până acum, despre tragedia copiilor arestați, depor­tați, reeducați, uciși”, sunt cuvintele unui om căruia i-am promis, la despărțire, că voi face cunoscută povestea sa în ­România. 

„Eram cel mai bogat copil din lume“

Să-l urmărim așadar, pentru început, pe copilul Boris Vasiliev, în anii României Mari. “Eram cel mai bogat copil din lume. Aveam mamă, aveam tată, aveam bunci”. Molovata era în acele timpuri o comună, pe malul drept al Nistrului, care aproape că-și triplase populația, din 1918 până în 1940, cifrele arătând clar transformarea, de la 2.796 la 6.612 locuitori. Oamenii care nu aveau pământ primesc de la stat șase hectare, cei cu pământ puțin își com­pletează, tot de la stat, aceeași suprafață-standard. Pe lângă celelalte cereale cultivate în zona asta, țăranii au spor în buzunar și de la o altă plantă pe care o dezvoltă, tutunul. Boris își amintește de casa cea nouă, ridicată în 1928, cu balcon și mușcate în ferestre, dar și de părinții săi, Maria și Ilie. Și de surorile sale. De fiecare toamnă plină de nunți. De momentele în care tatăl său înșeua caii la căruță, să plece la Chișinău, cu treburi de gospodar.

“Cea mai mare rușine era să zici că ești sărac”

Fiecare ogradă din Molovata era plină cu animale, cai, porci, vaci. “Cea mai mare rușine era să zici că ești sărac”. Vine anul alegerilor locale, 1938, când în comuna aceasta niciunul dintre candidați nu reușește să obțină voturile majorității. Atunci se reunesc gospodarii satului în curtea bisericii și decid ca viitorul primar să aibă două calități principale, să nu facă parte din niciun partid și să demonstreze că știe să-și con­ducă bine propria gospodărie. Reiese că cel mai nimerit pen­tru funcția asta este Ilie Vasiliev. Zis și făcut, iar prefectura județului Orhei, din care făcea parte și comuna Molovata, recunoaște voința comunității.

„Iaca, amu-i potopul“

Au plecat la câmp. Boris și mama lui. Era în iunie 1940. Munceau ogorul destul de aproape de pichetul grănicerilor. “Deodată, pichetul s-a transformat într-un știubei de albine”. Soldații se aliniază în mare grabă, cu armele pe umăr, și-i vede cum ies, grăbiți, din unitatea lor, aliniați, lăsând în urmă porțile vraiște. Era ima­ginea prevestitoare de rău. Apare apoi un consătean de-al lor, cu căruța, care-i strigă mamei că “iaca, amu-i potopul!”. Toate ulițele comunei, până mai adi­neauri pustii, pentru că lumea era la câmp, se umplu dintr-dată de răsuflarea grea a oamenilor, agitați. Răcnete, vaiete.

„Eu nu mă mișc de pe pământul bătrânilor mei în ruptul ­capului!”.

Bărbații pregătesc căruțele. Femeile lor se alătură freamătului. Se scot din casă lucrurile cele mai importante. Fiecare vrea să ia cu el cât mai multe. Unii își smulg ușile din țâțâni, alții până și ferestrele. Deja o parte din case rămân pustii. De data asta, la cheremul hoților. Fură tot ce găsesc, iar ce nu pot, calcă în picioare. Boris stătea în curtea casei lui, alături de părinți și surori. Vede cum mai mulți oameni vin în fața lui taică-su și-l întreabă ce să facă. “Să trăiți, dom’ primar, spuneți ce să facem!”. Copilul își vede tatăl schimbat la față. Dar totuși hotărât în ce decisese. “Eu nu mă mișc de pe pământul bătrânilor mei în ruptul capului!”. 

Intelectualitatea satului, prima la fugă

O altă imagine este cea a șirului nesfârșit de căruțe, prelingându-se peste un deal din apro­piere, în fruntea oamenilor fiind preotul, directorul școlii, alți funcționari sau gospodari de vază. Oprind căruța în dreptul casei în care locuiește fami­lia Vasiliev, preotul spune primarului – “mergem, domnule primar, că-i ceasul cel din urmă”. Și iarăși se uită copilul la tatăl lui. Și-l vede neclintit.

„Să aveți grijă de elevul meu“

Printre ultimele căruțe este și cea a învățătorului. Boris abia terminase prima clasă prima­ră. Dascălul își umpluse căruța cu cărți, unele împătu­rite, altele legate cu sfoată. Scoate o carte, se dă jos, vine la Boris și i-o dăruiește. Și-i spune – “iată, ca amintire, o carte. Oriunde-i învăța, să citești această carte”. Era un manual de limba română despre care Boris Vasiliev spune că l-a păstrat cu sfințenie în toate drumurile pe care l-a dus apoi viața. “Să aveți grijă de elevul meu”, spune învățătorul, apoi s-a urcat în căruță și a plecat în goană, să-i prindă din urmă pe ceilalți ­oameni care se înde­părtaseră deja. Satul era deja, în bună parte, pustiu.  

Comitetul de primire

Vine ziua de duminică. Cea mai cumplită imagine este a bisericii cu ușile ferecate. Nu se mai aude clopotul. Nici măcar o răsuflare pe ulițe. Agitație în curtea primarului, unde au venit mai mulți gospodari ai satului. Apare ideea încropirii unui comitet de primire a soldaților sovietici. Un țăran mai răsărit, care spunea că slujise în garda Țarului Nicolae al II-lea, vine îmbrăcat în uniforma lui țaristă, din tinerețe, de colonel, cu sabia la brâu. Știe și rusește, deci un avantaj în plus, își asigură consătenii. Și lan­sează o idee. Are nevoie de o pâine, de sare, de un ștergar. “Haideți cu plocon, să-i întâm­pinăm pe ruși”, zice. Toate astea sunt aduse repede din casă de mama lui Boris. “Colonelul” face o cruce la pâine, se închină și el, apoi dă semnalul de plecare. Toți cei adunați acum, aici, cu primarul în frunte, pornesc spre malul Nistrului. Copiii din sat, și ei grămadă după adulți, curioși să vadă ce și cum.

Vâslind, rușii trec Nistrul

Se face amiază și atunci sătenii văd cum pe malul stâng al Nistrului începe, brusc, mișcarea. Cazematele sovieticilor “explo­dează” într-o mulțime de sol­dați. Este un loc numit Vadu Roșu de unde pleacă o luntre încărcată cu ostași, cu puștile la spinare, și cu baionetele la arme. Pe luntre, unul dintre soldați stă în față, întins, cu mitraliera pregătită. Alții, de-o parte și de alta a rudimentarei ambarcațiuni, au vâsle. Un ofi­țer, în spatele lor, le dă comanda, la vâslit. Strigă la ei să păs­tre­ze ritmul. Luntrea se depla­sează cu greu. Alt ofițer stă în față, cu un drapel sovietic în mână, lângă soldatul cu mitraliera. Ajung într-un final pe malul românesc. Soldații sar din barcă. Sunt sleiți de puteri, cu cămășile ieșite din pantaloni și chipiul aproape să le cadă pe ceafă. Văzând că nu e niciun pericol, nicio rezistență, ofițe­rul cu steagul scoate pistolul și trage în sus o rachetă verde. Este semnalul pe care-l aștep­tau camarazii lui de pe malul stâng al Nistrului. Zeci de alte bărci traversează râul în același mod, cu soldații transformați în luntrași.

Cheile și ștampila Primăriei

Urmează scena, nu departe de locul unde acostase prima luntre, în care ofițetul cu steagul se apropie de comitetul de primire. Se înroșește la față, de furie, când vede uniforma țaristă, iar țăranul care o purta e imediat luat de soldați și dus pe luntre. “De atunci, nu l-am mai văzut”, rememorează Boris Vasiliev. Sovieticii au un interpret, astfel că dialogul româno-rus decurge fără probleme. Noii veniți vor să știe cine e capul satului. Primarul va fi obligat să predea noilor stăpâni cheia și ștampila instituției pe care o condusese până atunci. Drapelul sovietic va fi imediat arborat pe clădirea Primăriei. Fostul edil primește interdicție de a părăsi localitatea.

Noii capi ai satului, bețivii

Atmosfera în sat se schimbă radical. Bețivii și leneșii ajung stăpâni. Ei fac parte din sovietul sătesc. “Comsomoliștii. Trândavii satului erau acum activiști. Ei și-au rupt cruciuli­țele de la gât”, punându-și în loc insigna lui Stalin. Umblau toată ziua pe ulițe și beau fără oprire. Dar cel mai grav era că acești indivizi se adunau noaptea și făceau liste. Alegeau cine din comună să fie arestat. Era absolut înfiorător să constați dimineața că locuința vecinilor tăi era goală, după ce cu o seară înainte stătusei cu ei de vorbă. Dispăru­seră, ca și cum n-ar fi fost. Parcă o ceață neagră coborâse peste întreg satul. Nu se mai adunau oamenii la sărbători, nu mai aveau motiv de bucurie. “Nu mai cânta vechea orchestră a lui Luță, nu mai erau concertele elevilor și studenților la care evolua Ștefan Mantu”, face autorul cărții diferența între trecut și prezent. Magazinul din sat era aprovizionat, mai nou, în special cu vodcă. Nu se mai bea cu păhărelul, nici nu se mai lua “la pachet” sfertul de litru. Noile unități de măsură erau “stacana” și “politra”.

Toți elevii, repetenți

Vine toamna și începe un nou an școlar. Boris este, alături de colegii săi, în clasa a II-a. Apare o nouă învățătoare, venită odată cu rușii. “Arăta mai mult ca un bărbat”. Ea le zice micuților că nu trebuie să-i spună doamna învățătoare, ci Aleftina Benediktovna. Elevii sunt apoi anunțați că au rămas repetenți. Toți. Boris absolvise clasa I cu calificative maxime. “Școala românească nu v-a învățat să scrieți și să citiți corect”, sună explicația seacă. Alfabetul latin trebuia înlocuit. Copiii au ­primit noi abecedare, cu Stalin și Lenin. Nu mai erau cărțile românești, pline de ilustrate colorate, de povești și de snoave. Manualul de aritmetică, tot sovietic, avea exerciții de-a dreptul înfricoșătoare. “Un truditor face două spânzurători, alt truditor face patru spânzurători. Câte spânzurători au fost făcute în total?”.

Bednecii și culacii

Elevii învață că părinții lor sunt de două feluri. Bednecii sunt prietenii statului, care trebuie susținuți, să prospere, să fie bogați, puternici în comunitate. Culacii, în schimb, sunt dușma­nii statului socialist. Cei din urmă merită să fie alungați. Deja se făcuse împărțeala în comună. Copiii bednecilor vor fi integrați în organizația Octombrei. Un fel de pionieri, cu Stalin în piept, pe post de insignă. Au depus jurământul de credință. Aveau și un cântec specific. “Suntem veseli și de-o seamă, Octombrei pe toți ne cheamă, la al Patriei apel, gata-i orice Octombrel”. 

Boala călcată în picioare

Boris n-a făcut parte din această organizație. Familia lui va fi încadrată în categoria dușma­nilor statului sovietic. Tot mai dese nopțile când tatăl lui era chemat la sovietul sătesc și interogat până dimineața. Să dea informații despre toți funcțio­narii care lucraseră în Molovata, până în 1940. Să explice de ce-a acceptat funcția de primar și ce a făcut cât a fost în postura oficială. “Tata a căzut la pat, bolnav”. O răceală puternică venită pe fondul epuizării fizice. Medicamente nu mai existau. Nici medic. Deși în comuna asta fusese, în timpul administra­ției româ­nești, un spital. Unica speranță a suferindului este să fie tratat cu leacuri băbești. Boris își revede acum tatăl, în vechile ima­gini ale amintirilor sale, băgat ­într-un ciubăr cu apă fier­binte, apoi înfășurat în multe cârpe, iar în cele din urmă întins pe cuptorul cald. Una dintre femeile care aplicau metodele acestea calcă cu picioarele pe boala bărbatului, masân­du-i puternic spinarea. Așa îl scapă de chin. Avea să vină, curând, altul mai mare.

România liberă va continua povestea şi în ediţiile următoare.

Citește totul despre:

Comentarii