Succesul pe care-l înregistrează zilele acestea filmul „Zero Dark Thirty”, despre operaţiunea dusă de CIA şi de forţele speciale în găsirea şi anihilarea lui Osama bin Laden, a readus în atenţia publică tehnicile controversate utilizate de CIA pentru a obţine informaţii, dar şi modul în care sunt percepute forţele speciale. În film, membrii de-acum celebrei SEAL Team 6, care au efectuat raidul de la Abottabad în care a fost ucis bin Laden, sunt prezentaţi ca un grup de indivizi extrem de bine antrenaţi pentru anihilarea ţintelor, care dispreţuiesc toate regulile cu excepţia regulilor luptei, sceptici sau chiar sfidători faţă de orice autoritate, dar capabili să ducă misiunea la bun sfârşit. În realitate probabil că aşa şi sunt, dar acest lucru s-ar putea schimba în viitor, când forţele speciale ar putea căpăta „responsabilităţi globale”.
Pe 30 octombrie 2012, preşedintele Traian Băsescu l-a decorat pe amiralul american William McRaven cu ordinul Steaua României în grad de comandor. Comunicatul administraţiei prezidenţiale precizează că “în semn de înaltă apreciere pentru contribuţia excepţională avută în procesul de modernizare a Armatei României, pentru sprijinul preţios acordat în procesul de dezvoltare a parteneriatului strategic dintre Statele Unite ale Americii şi România în domeniul Forţelor pentru Operaţii Speciale (FOS), domnul preşedinte Traian Băsescu conferă Ordinul Naţional «Steaua României», – în grad de Comandor, cu însemn pentru militari, domnului amiral McRaven William Harry «Bill», comandant al Comandamentului Forţelor pentru Operaţii Speciale al Statelor Unite ale Americii”.
McRaven este cel care a plănuit şi condus operaţiunea „Tridentul,” de prindere a lui Osama bin Laden în Pakistan, de pe 2 mai 2011. Specialist în strategii militare şi contraterorism, McRaven a fost el însuşi membru în faimoasele unităţi de puşcaşi marini, SEALS, ajungând apoi să le conducă din vara aceluiaşi an. Imediat după preluarea conducerii Comandamentului Operaţiunilor Speciale, cu cartierul general în Tampa Florida, McRaven a pus pe masa liderilor de la Pentagon un set de propuneri, dintre care cea mai controversată a fost aceea ca forţele speciale americane să primească “responsabilitate globală şi autoritatea de a desfăşura trupe în întreaga lume”, care acum revine comandanţilor regionali, scrie Linda Robinson, expert în securitate naţională şi politică externă în cadrul Council on Foreign Relations, într-un articol dedicat viitorului forţelor speciale, publicat de revista „Foreign Affairs”.
„Abordarea directă” şi „abordarea indirectă”
Robinson citează o audiere a lui McRaven în Congres din martie, anul trecut, în care acesta susţinea că „abordarea directă, singură, nu este soluţia la provocările cu care se confruntă astăzi ţara noastră pentru că în ultimă instanţă, nu face altceva decât să ne ofere timp şi spaţiu pentru abordarea indirectă”, argumentând că „în cele din urmă, aceste operaţiuni indirecte continue se vor dovedi decisive pentru securitatea scenei globale”.
Ce ascund aceşti termeni? Prin “abordarea directă” militarii americani înţeleg operaţiunile “clasice” ale forţelor speciale – raiduri cu grad înalt de eficienţă împotriva unor ţinte inamice precum cel de la Abottabad, operaţiuni în spaţiul inamic, operaţiuni de salvare, atacuri cu drone. Această abordare s-a dovedit atât de eficientă în Afganistan şi Irak, dar şi în alte operaţiuni desfăşurate pe glob, încât, dacă în 2001 bugetul operaţiunilor speciale era de 2,3 miliarde de dolari, în 2012 el a ajuns la 10,5 miliarde.
Această creştere masivă s-a reflectat în utilizarea frecventă a forţelor speciale, care au fost dotate cu echipamente de luptă şi de comunicaţii high-tech sau cu elicoptere stealth, atât de secrete încât dacă unul nu s-ar fi defectat în operaţiunea „Tridentul”, lumea nu ar fi aflat, probabil, nici acum despre ele. Potrivit lui Robinson, s-a mers până acolo încât un avion cargo de tip Hercules C-130 a fost transformat într-un spital aerian dotat cu echipamente de ultimă generaţie şi pus la dispoziţia forţelor speciale, semn al mobilităţii crescute pe care au căpătat-o acestea.
În cursul acestor operaţiuni, comandanţii forţelor speciale au observat însă şi un alt fenomen. În pregătirea operaţiunilor, forţele speciale americane au fost obligate să stabilească relaţii de cooperare atât cu actori formali – instituţii de stat, militare, din domeniul informaţiilor sau al agenţiilor de aplicare a legii – dar şi informali, lideri locali sau tribali şi alte organizaţii şi grupuri care, la nivel oficial, nu pot fi recunoscute.
Potrivit lui Robinson, forţele de elită americane au creat o reţea de operatori speciali cu pregătire americană din Columbia şi până „în estul Europei şi Orientul Mijlociu”, care „participă la acţiunile din Afganistan, Irak şi din alte părţi ale lumii alături de aliaţii tradiţionali din Vestul Europei, Australia sau Noua Zeelandă. România este parte a acestei reţele de „forţe speciale cu pregătire americană”, după cum arată clar decoraţia oferită de preşedinte amiralului McRaven şi comunicatul Preşedinţiei.
Alteori însă cooperarea merge până la implicarea forţelor speciale în chestiuni civile. Robinson dă exemplul Filipinelor, unde, în tentativa de a contracara influenţa organizaţiei Abu Sayyaf, forţele speciale americane au oferit populaţiei asistenţă medicală şi veterinară, s-au implicat în îmbunătăţirea condiţiilor din agricultură, transporturi şi infrastructură, mergând până la construcţia de puţuri. Uneori, ca în Columbia, s-au implicat în ameliorarea guvernării locale.
Acest gen de cunoaştere intimă a condiţiilor din teren ca urmare a colaborării cu agenţi locali, legăturile create, precum şi eficienţa pe care o aduce cu sine nevoia forţelor speciale de a fi cât mai expediente, care de multe ori se traduce în ocolirea barierelor birocratice, fac extrem de atractivă această „diplomaţie SEAL” a forţelor speciale americane. Pe de altă parte, aceeaşi nevoie a adus de multe ori forţele speciale, cum s-a întâmplat în Afganistan sau Yemen, în situaţia de a coopera cu lideri brutali, corupţi sau cu grupări criminale pentru a-şi atinge scopurile. Cu toate acestea, dacă obiectivul lui McRaven va deveni politică oficială, atunci rolul forţelor speciale în lume va creşte la un nivel nemaiîntâlnit în istorie.
