De ce revoluţiile îi iau atât de des prin surprindere pe diplomaţii de profesie? Să fie ceva în ADN-ul lor care îi face să prefere atât de mult un statu quo, încât să fie în majoritatea situaţiilor prinşi pe picior greşit de schimbările rapide, neştiind să le prevadă sau cum să reacţioneze atunci când se pun în mişcare?
Ce se petrece azi în lumea arabă este o revoluţie care ar putea deveni pentru Orientul Mijlociu echivalentul Revoluţiei Franceze pentru Europa în 1789: o profundă şi radicală schimbare, care modifică complet situaţia de dinainte. Câte Bastilii se vor prăbuşi în cele din urmă în regiune şi în ce ritm nu poate să ştie nimeni. Singura analogie cu trecutul recent este cea cu colapsul blocului sovietic, urmat de prăbuşirea Uniunii Sovietice înseşi, în perioada 1989-1991.
Cine a prevăzut acea transformare subită şi rapidă? Pe când Republica Democrată Germană stătea să dispară, unii diplomaţi francezi de top din Germania dădeau în continuare asigurări guvernului de la Paris că Uniunea Sovietică nu va accepta niciodată reunificarea Germaniei, aşadar nu existau motive de îngrijorare: viaţa urma să continue în mare ca până acum; spectrul unei Germanii unite nu avea să devină prea curând realitate.
Am observat acelaşi instinct conservator în primele reacţii la evenimentele din Tunisia, apoi din Egipt: „Preşedintele Ben Ali controlează situaţia”, spuneau unii. Sau: „Preşedintele Mubarak se bucură de deplina noastră încredere”.
Statele Unite au reuşit să citească bine situaţia, chiar dacă foarte încet, în vreme ce multe ţări europene au stăruit, poate sistematic, în eroarea statu quo-ului pentru o perioadă mult mai lungă, refuzând să vadă că regiunea ar putea evolua într-o altă direcţie decât cea considerată de res¬pectivele state a fi în interesul lor strategic. Proximitatea istorică şi geografică, alături de dependenţa energetică şi teama de imigrare masivă, au paralizat diplomaţii europeni.
Dar există ceva mai profund în reticenţa naturală a diplomaţilor. Foarte des citesc corect o situaţie dată – depeşele diplomatice publicate de WikiLeaks, de pildă, cuprind o multitudine de analize competente şi pătrunzătoare. Dar e ca şi cum, din motive de prudenţă excesivă, diplomaţii nu se pot hotărî să-şi ducă propriile argumente la concluzia logică ce se impune.
Răsturnările revoluţionare răvăşesc obiceiurile familiare ale diplomaţilor, atât din punct de vedere al contactelor personale, cât şi, mai important, din cel al modului de gândire. O plonjare pe repede înainte în necunoscut poate fi exaltantă, dar este şi profund terifiantă. În numele „realismului”, diplomaţii şi strategii de politică externă sunt conservatori înnăscuţi.
Nu este un accident că această adevărată capodoperă a lui Henry Kissinger, „A World Restored”, a fost dedicată studierii reaşezării ordinii mondiale prin Congresul de la Viena după ruptura indusă de Revoluţia Franceză, urmată de aventurile napoleoniene. E mult mai dificil să prevezi şi să te adaptezi la apariţia unei schimbări fundamentale decât să aperi ordinea actuală, în baza unui cunoscut moto: „Diavolul pe care îl cunoşti e întotdea¬una de preferat celui necunoscut”.
Dar, dincolo de aceste obiceiuri mentale, există motive structurale pentru conservatorismul decidenţilor din politica externă şi al diplomaţilor. Prin accentuarea relaţiilor dintre state şi guverne în dauna contactelor cu opoziţia şi societatea civilă (atunci când există într-o formă identificabilă), diplomaţia tradiţională şi-a creat singură un handicap greu de depăşit.
Cerând diplomaţilor să-şi limiteze contactele cu surse „alternative” de informaţii, pentru a evita să supere re¬gimurile despotice, guvernele perturbă iremediabil capacitatea diplomaţilor de a detecta schimbările, chiar şi atunci când sunt atât de iminente, încât nu se mai poate face nimic.
Când regimurile îşi pierd legitimitatea în ochii cetăţenilor, nu e raţional să-ţi obţii informaţiile în principal de la sicofanţii şi acoliţii acelui regim. În asemenea situaţii, diplomaţii vor transmite de cele mai multe ori doar analizele liniştitoare, dar subiective ale regimului.
Diplomaţii ar trebui în schimb evaluaţi pe baza abilităţii lor de a intra în dialog cu toţi actorii sociali: desigur, reprezentanţi guvernamentali şi personaje principale ale comunităţii de afaceri, dar şi reprezentanţi ai societăţii civile (chiar dacă ea există doar în stadiu embrionar). Pregătiţi şi motivaţi corespunzător, diplomaţii ar fi mai bine echipaţi să anticipeze schimbările.
Evident, nu toate ministerele de Externe occidentale sunt la fel; unele înţeleg nevoia de a cultiva relaţii cu persoane aflate în afara guvernului – dacă nu chiar în opoziţie cu acesta. Dar un lucru e clar: cu cât mai tradiţionaliste tind să fie ministerele, cu atât mai dificil este pentru diplomaţii lor să prevadă schimbările.
Nici nu mai are rost să spunem că abilitatea de a înţelege schimbarea a devenit indispensabilă într-o perioadă în care lumea trece prin mişcări tectonice ale geopoliticii. Noul Orient Mijlociu care se conturează înaintea ochilor noştri este probabil atât „postoccidental”, având în vedere ascensiunea unor noi puteri, cât şi „postislamist”, dat fiind că revoltele au fost conduse de oameni tineri, deprinşi cu tehnologiile moderne, care nu au nici un fel de legături cu Islamul politic.
Prin întârzierea în percepţia unor schimbări pe care nu şi le doresc, diplomaţii occidentali riscă să piardă pe ambele niveluri: al regimului şi al poporului. Diplomaţii au nevoie de deschidere şi imaginaţie pentru a-şi îndeplini misiunea. Nu ar trebui să abdice de la aceste calităţi atunci când e cel mai mult nevoie de ele.
