Încet, dar sigur, în societatea românească a fost inoculat sindromul „cetăţii asediate de străini“. Cu acest tip de discursuri ne întoarcem în sumbrii ani ’90. Riscăm astfel să se surpe tot ceea ce societatea civilă şi presa democrată (ba chiar şi unii politicieni) au construit cu migală, la nivel mentalitar, timp de 25 de ani.
În urmă cu circa trei luni, când nevroza electorală era pe la începuturile ei, am publicat un articol având ca subiect (in)disponibilitatea românilor de a vota un cetăţean român de origine germană şi de confesiune luterană (vezi Vor alege românii un neamţ luteran ca preşedinte al României?!). Mă întrebam atunci dacă societatea românească a depăşit bolile copilăriei democraţiei şi dacă este suficient de matură şi de tolerantă ca să răspundă fără complexe acestei provocări.
Problema nu era neapărat dacă îl vor vota sau nu pe Klaus Iohannis, ci dacă vor privi ca fiind normală candidatura acestuia. Cu alte cuvinte, dacă alteritatea („altfelitatea“) lui Klaus Iohannis va influenţa negativ opţiunea oamenilor la vot. Mă temeam încă de atunci că politicienii români nu se vor da în lături să utilizeze coordonatele confesionale şi etnice ale candidatului Iohannis ca armă electorală.
Citiți continuarea textului în Revista 22.
