Avem o droaie de sondaje, scrutinul de duminică nu mai poate produce surprize majore: ştim că va fi un al doilea tur, pentru că niciun candidat nu are de unde să strângă 9,2 milioane de voturi. Mai ştim că primele două locuri vor fi adjudecate de către Victor Ponta (în jur de 40%) şi Klaus Iohannis (în jur de 30%). Despre rezultatele următorilor candidaţi se ştie doar că se vor situa sub 10%, ordinea lor constituind o miză simbolică.
Ceea ce nu ne spun sondajele este câţi alegători se vor prezenta la vot. Este binecunoscută dificultatea estimării acestui parametru, prin sondaje. Întrebat direct, cetăţeanul mai conformist va răspunde că da, va merge negreşit la vot, chiar dacă în realitate nu e prea decis. Asta, pentru că i s-a spus că e bine să votezi, e o datorie cetăţenească, un drept cucerit cu sacrificii, dacă nu votezi pierzi dreptul moral la contestare etc. Sociologii numesc fenomenul dezirabilitate socială. Nu prea ai cum să-i estimezi magnitudinea, cu atât mai mult cu cât însăşi percepţia publică asupra exercitării acestui drept s-a modificat în timp, şi mai ales în ultimul an s-a discutat mult despre legitimitatea abţinerii de la exercitarea acestui drept.
Dacă e să ne luăm după istoria electorală, constatăm că la ultimele alegeri prezidenţiale am avut în jur de zece milioane de alegători prezenţi la urne: 11.559.458 în 2000, la turul I (simultan cu alegerile parlamentare), 10.184.715 la turul II; în 2004 au fost 10.794.653 la turul I şi 10.112.262 la turul II; în 2009 (primele alegeri prezidenţiale decuplate de parlamentare) au fost 9.946.748 alegători la primul tur şi 10.620.116 la cel de-al doilea. Dacă luăm în considerare că la parlamentarele din 2008 se prezentaseră doar 7.238.871 alegători şi la locale – 9.036.574, constatăm că alegerile prezidenţiale au cea mai mare capacitate de mobilizare a electoratului.
Este aşa din mai multe motive: se confruntă persoane, cele mai multe foarte cunoscute, nu entităţi relativ abstracte (partidele); electoratul român are tendinţa de a asocia şeful statului cu principalele caracteristici ale acestuia – se vorbeşte despre “regimul/epoca Ceauşescu”, “regimul Iliescu”, “regimul Băsescu”; nu în ultimul rând, regulile competiţiei sunt clare – nu există praguri electorale, redistribuiri etc. Din aceleaşi motive, şi campania electorală prezidenţială stârneşte mai multe pasiuni decât oricare alta.
Pasiunile există şi anul acesta, dar ele se referă în cea mai mare parte la lucruri care nu au de-a face cu lupta directă între candidaţi. Preşedintele Băsescu, atunci când nu-şi laudă favorita, inventează false teme de genul celei despre ofiţerul acoperit. Zic că este o temă falsă, pentru că şeful statului a adus-o în discuţie ştiind că nu poate produce dovezi concludente în sprijinul acuzaţiei aduse premierului. Principalul contracandidat, Iohannis, se află într-o situaţie de incertitudine oarecum similară. ANI l-a acuzat de incompatibilitate, a contestat în justiţie, un tribunal i-a dat dreptate. Faptul că ANI nu e de acord cu decizia, că a declarat recurs, că acesta se judecă cu mare întârziere, toate acestea nu ţin de puterea de influenţare a primarului Sibiului.
Din punctul de vedere al alegătorului de rând, faptul că un posibil preşedinte a fost sau nu ofiţer acoperit și acela că şi-a reprezentat oraşul într-o societate pe acţiuni în mod legal sau ilegal au puţină relevanţă. Niciuna din aceste teme nu are impact direct asupra deciziilor relevante pentru cetăţean care vor fi luate de către viitorul preşedinte.
Desigur, este o doză de ipocrizie şi din partea celor care spun că ar dori să asiste la o dezbatere pe programe, în locul atacurilor pe teme colaterale. De fapt, imensa majoritate a alegătorilor nu a citit programul candidatului pe care înclină să-l voteze. Nu doar pentru că, de regulă, acesta constituie o lectură plicticoasă, ci mai ales pentru că orice român deştept ştie că, oricât de atrăgător e un program electoral, el va fi uitat a doua zi după câştigarea alegerilor.
Alegătorul este interesat de dezbaterile dintre candidaţi din campania electorală pentru că acesta este singurul moment în care politicienii pot fi obligaţi să vorbească despre altceva decât doresc ei. Este singurul moment în care pot fi obligaţi să privească în ochi. Or, criteriul principal de decizie este încrederea pe care reuşeşte să o transmită un candidat. Nu contează ce spune, ci măsura în care convinge electoratul că va şi face ceea ce promite.
Din păcate, asemenea momente au lipsit cu desăvârşire din actuala campanie electorală. În parte, pentru că principalii candidaţi (în special Victor Ponta) le-au evitat din răsputeri. Avalanşa de arestări spectaculoase a desăvârşit, dacă mai era nevoie, opera de punere între paranteze a dezbaterii electorale.
Din aceste motive, mă aştept la un dezinteres fără precedent din partea alegătorilor faţă de scrutinul prezidenţial de duminică. În cifre, asta s-ar traduce în cea mai scăzută participare la vot din istoria alegerilor prezidenţiale – sub 9,2 milioane, adică mai puţin de jumătate dintre cei înscrişi în Registrul electoral.
Mircea Kivu este sociolog
