Cu mai multe zile în urmă, premierul turc Recep Tayyip Erdoğan a declarat pentru Al Jazeera, reţeaua de televiziune pan-arabă, că va folosi navele sale de război pentru a împiedica trupele israeliene de comando să intercepteze vapoarele cu destinaţia Gaza, aşa cum s-a întâmplat anul trecut. Iar într-un discurs la Cairo a spus că sprijinul pentru recunoaşterea unui stat palestinian de către ONU este „o obligaţie”.
Va fi, aşadar, o „vară turcească” primul, dacă nu chiar principalul rezultat strategic al „Primăverii arabe”? Se confruntă Orientul Mijlociu cu ascensiunea irezistibilă a unei Turcii neo-otomane spre statutul de putere regională? Ar putea asista lumea la o „orientalizare” a Turciei?
Urmând acelui răsunător răspuns „nu, da, dar”, dat de UE la cererea de aderare a Turciei, revoluţiile arabe au reinsuflat turcilor atracţia Orientului, descătuşând combinaţia de impulsuri religioase şi naţionaliste. În declaraţiile sale publice, Erdoğan face de altfel mai multe referiri la Dumnezeu decât a făcut-o vreodată până acum.
În ultimii câţiva ani, lumea occidentală s-a întrebat cu un amestec de vinovăţie şi teamă: „Cine a pierdut Turcia?”. Riscă însă Turcia, încântată de succesele ei economice şi diplomatice, să se piardă pe sine?
Guvernul turc nu a fost mai performant decât cele occidentale sau regimurile locale în a anticipa schimbările din lumea arabă. La finele anului 2010, Erdoğan a fost (ultimul) laureat al unui premiu pentru drepturile omului, decernat de colonelul Muammar el-Gaddafi al Libiei. Turcia a încercat, pe alocuri cu disperare, să menţină relaţiile bune cu regimul sirian al lui Bashar al-Assad, în ciuda atitudinii abominabile a guvernului de la Damasc.
Poziţia Turciei a fost – cel puţin – văzută prost de „strada arabă”. Un motiv important pentru care Turcia adoptă o poziţie mai dură faţă de Israel, este, s-ar putea bănui, încercarea lui Erdoğan de a reechilibra imaginea regională a ţării.
În pofida dificultăţii cu care a realizat adevărul şi profunzimea procesului revoluţionar arab, Turcia este mai mult ca oricând un jucător cheie în regiune. Poate că nu e un model în sensul strict al noţiunii, dar e cel puţin o sursă de inspiraţie în regiune, deşi o mare parte din trecutul ei e ambiguu în ceea ce priveşte atât esenţa, cât şi performanţa.
În Europa secolelor XVII şi XVIII, „exotismul” Imperiului Otoman era folosit ca oglindă în care europenii îşi proiectau propriile defecte şi nesiguranţe. În Franţa se vorbea, de exemplu,de acele „turqueries” din „Burghezul Gentilom” al lui Molière.
Astăzi lumea arabă este cea care tinde să folosească Turcia în felul în care Europa a făcut-o în trecut. De data aceasta, modernitatea, nu exotismul, este sursa fascinaţiei. Dar, date fiind tradiţia seculară (pusă acum sub semnul întrebării de regimul actual), identitatea non-arabă, atitudinea faţă de minoritatea curdă şi ambivalenţa moştenirii otomane, Turcia e nu doar un model, ci, în aceaşi măsură, şi un contramodel. E o oglindă în care lumea arabă îşi proiectează atât temerile, cât şi speranţele.
La nivel strategic, Turcia are dreptate să creadă că procesul revoluţionar arab i-a slăbit rivalii direcţi. Iranul, de exemplu, e pe cale să-şi piardă acolitul fidel găsit în Siria. Dar ce se va întâmpla dacă Turcia va trebui să trăiască alături de un Iran înarmat nuclear? Va trebui să-şi procure şi ea acelaşi armament?
Şi chiar dacă acum e în toiul unei revoluţii dezordonate şi trebuie să acorde prioritate schimbărilor interne, Egiptul intenţionează în acelaşi timp să recâştige un rol vizibil şi influent în mişcarea palestiniană naţională şi în întrega regiune. „Imperiul de mijloc” al Orientului Mijlociu nu va mai rămâne un uriaş adormit.
Desigur, în comparaţie cu rivalii şi partenerii săi arabi, Turcia e mai puţin destabilizată de un proces revoluţionar, care nu o afectează direct. Turcia e totuşi deja o democraţie funcţională. Plus că e mai puţin îngrijorată de viitorul său decât Israelul. În comparaţie cu micul stat evreu, Turcia are o populaţie în expansiune şi e profund conştientă de afinităţile istorice, religioase şi culturale cu vecinii săi. Aceste atuuri importante fac din Turcia o „naţiune indispensabilă” în regiune.
Ceea ce ameninţă astăzi Turcia este Turcia însăşi. Turcia nu e „asiatică” doar în termeni de dinamism economic şi creştere: e asiatică şi într-un sens mult mai politic, cel al tentaţiei crescute a unei forme de „despotism oriental”. Într-adevăr, de mulţi ani criticii interni ai guvernului lui Erdoğan au denunţat ceea ce ei descriu a fi o „Putinizare” a regimului.
Turcia, nu Uniunea Europeană, e cea care-şi face simţită prezenţa în lume. Dar cursul istoriei s-ar putea schimba rapid. În realitate, Turcia are la fel de multă nevoie de Europa pe cât are aceasta nevoie de Turcia. Europa e pentru Turcia un „principiu de moderaţie” şi un îndemn de a rămâne democratică. Turcia e pentru Europa, chiar şi dincolo de factorul demografic, un „principiu energetic” şi un remediu al pesimismului – chiar dacă, aşa cum ne arată Erdoğan, încrederea de sine se poate repede transforma în hybris. 
Dominique Moisi a scris Geopolitica emoţiilor.
Copyright: Project Syndicate, 2011.
www.project-syndicate.org <http://www.project-syndicate.org>
